De această autoare am citit doar două cărți, în esență au fost foarte diferite una de cealaltă, dar ambele au ca acțiune prezentarea unor vieți de familie în Iran.
Azi vreau să vă vorbesc despre Tatăl celuilalt copil. O carte ce mi-a fost recomandată și pe care și eu am recomandat-o la foarte multe persoane, în special părinți, dar nu este obligatoriu. De ce zic în special părinți? Pentru că veți găsi în carte destul de multe pasaje ce fac referire la psihologia educațională, la parentingul din zilele noastre și eu cred că avem de învățat, de reflectat la multe din lucrurile prezentate.
Personajul central, Shahab, un copil ce merge deja la școală și care este un copil aparent cu probleme, nu vorbește, se comportă ciudat și are doi prieteni imaginari care îi zic ce să facă. Doar cu ei vorbește, dar asta fără să îl audă nimeni. Mama sa, o persoană înțelegătoare, îi ia apărarea copilului și îl apără în fața familiei de prejudecăți, dar în interiorul ei este foarte îngrijorată și nu mai știe ce să facă pentru el. Tatăl, o fire rece, autoritară, își compară copiii foarte des, ridicându-l în slăvi doar pe fratele lui Shahab care de altfel era premiant și făcea totul pe placul celorlalți. Starea aceasta de tensiune din casă, îl face pe Shahab să fie conflictual, din ce în ce mai închis în el, să facă multe lucruri ce atrag atenția negativ asupra lui.
La un moment dat apare în peisaj bunica maternă a baiatului și mărturisesc că stilul abordat de bunică a fost pentru mine o lecție, e ce mi-a plăcut cel mai mult din această carte. Bunica îl tratează pe băiat ca pe un copil normal, care nu face nimic atât de rău încât să o impresioneze, enerveze, îi arată ca e capabil de multe lucruri bune, dar fără a pune presiune pe el. Astfel băiatul se deschide în prezența ei și vă las pe voi să descoperiți ce frumos o face și cât de mult l-a ajutat aceasta.
Ce am așteptat până aproape de finalul cărții este să descopăr de ce se cheamă cartea astfel și mereu mă gândeam că sigur află la final că nu e tatăl lui adevărat sau ceva de genul acesta. Sincer mi se părea total nepotrivit un astfel de final, siropos și chiar mă gândeam cum oare să fie fix din titlu anunțată treaba asta. Dar nu, vă las să descoperiți singuri de ce a ales autoarea să o numească astfel. Vă zic doar că este mai mult psihologic ales titlul cărții și cred că descrie foarte bine starea copilului Shahab și ce fel a simțit el legătura cu tatăl său. Gata, v-am zic cred destul de mult.
Ca un sfat personal: nu vă lăsați păcăliți de descrierile introductive care par destul de plictisitoare. Treceți cu încredere peste ele că, zic eu, aveți ce descoperi dincolo de acestea! Sper să o citiți și să vă placă. Eu o recomand cu drag.