Am scris puțin în ultima vreme deşi au fost destule lucruri de zis. Simt că trecem printr-o perioadă de (re)acomodare cu o Sofia mai mare şi un Radu mai mobil, care creşte şi el văzând cu ochii. Nu găsesc timp să scriu parcă despre ce se întâmplă azi că mâine pare că nu mai este aşa interesant sau de actualitate 😂 şi că deja ar fi altele de zis. Pe lângă toate acestea există şi un timp ce tinde spre zero pe care îl am la dispoziție. Dar gata cu scuzele! Azi am găsit o metodă ce îmi mănâncă mai puțin din timpul cu ei şi dacă va funcționa, măcar o vreme, sper să apuc să postez mai des.
Vă ziceam despre Sofia care creşte, pe care o simt mare uneori mai mult ca niciodată, cu replici noi, cu atitudine de domnişoară, dar şi cu un alt mod de a pune problema în fața noastră. Să vă dau câteva exemple. Dacă urmează să mă anunțe la nici 3 minute de când s-a aşezat la masă că nu vrea să mai mănânce, începe aşa:
– Vai, mami, dar ce bună e varza asta!! E chiar bună, bună!! Cum de a ieşit aşa de bună?!
Apoi se mai preface că ia de două ori şi zice că nu mai vrea/poate/o doare burta subit.
Prima dată o credeam pe cuvânt, eram în extaz că mă laudă copilul, dar acum mă uit la tati şi el la mine şi deja ştim ce urmează. 😏
Un alt semn de copil mare l-am primit la înot când mă uitam la ea din uşă cum încerca să se urce pe marginea bazinului şi, mai întâi mi-a făcut cu mâna şi apoi tot cu mâna, dar un semn diferit, ca şi cum „pleacă!”. Am scos rapid capul de pe uşă şi când am avut ocazia să o întreb ce dorea să zică, mi-a explicat:
– Doream să mă laşi să îmi fac treaba mea!
Corect! Poate şi normal! Dar puțin surprinzător şi am senzația că am ratat ceva! Nu trebuia să existe un semn sau ceva care să mă pregătească pentru asta?? Or fi fost plânsetele din orice (ORICE) ce izbucnesc de mai bine de două luni? Sau poate jocurile în care ea era bebe şi eu trebuia să o schimb de scutec? Cam asta a precedat etapa în care Sofia mea îmi cere să o las cu treaba ei?
Rămănând la Sofia, dar făcând trecerea şi spre Radu, o să vă anunț că au început exclamațiile de genul: ” Radu, nu îmi rupe cartea de colorat! Nu îmi lua culorile, nu îmi distruge castelul!” Despre cum şi ce fel gestionăm noi aceste situații nu am multe de zis. Am ales să îi explicăm că e important să îi zică fără să țipe, să îi dea şi lui o jucărie sau chiar că noul joc ar putea fi fix aşa cu ea făcând castel din lego şi el distrugându-l. Evident nu funcţionează mereu, dar chiar nu am de gând să o fac pe arbitrul după acum. E de ajuns că cel mic ne-a cam luat prin surprindere cu rapiditatea cu care merge de-a buşilea, de a se ridica/trage de orice, de a-şi face loc unde nu te aştepţi şi în acelaşi timp de a plânge după mine de e suficient să dispar câteva minute pentru a izbucni în lacrimi. (Oh, şi ce lacrimi!!)
Da, Radu mic e chiar voinic! Deja ne putem juca frumos când are chef de-a v-ați ascunselea, ba ne ascundem unul din noi, ba o jucărie. E foarte încântat când o găseşte. Pare receptiv micuțul şi a prins repede de la tati unde e becul de îl pune tati în fața musafirilor să arate isprava. (😐🙈😁) Eh, dă şi câteva rateuri, că de întrebi unde e tati fix după ce ți-a arătat unde e becul, el tot în sus se uită. 😂
Pe scurt, suntem în parametri normali zicem noi. Încercăm să facem ce ştim noi mai bine pentru a fi o familie echilibrată. Uneori ne iese mai bine, alteori nu. Dar simțim în continuare că dacă suntem lângă ei şi ei simt asta trebuie să iasă ceva bun!!