M-am pitit într-un colț de sufragerie cu telefonul în mână să fac ceea ce nu am mai făcut de ceva vreme: să scriu. Mă uit în jur şi văd numai jucării împrăştiate şi copiii alergând printre ele. Da, fix până unul se va lovi/împiedica şi acela va fi momentul când articolul acesta va fi întrerupt şi cine ştie când va fi reluat.
Dar să rămân totuşi în prezent, fără a mai face proiecții, fără a mai încerca să anticipez nimic. De fapt aşa trăim de pe data de 9 martie (prima zi a noastră de izolare). Tot cam de atunci nu ne-am văzut familia lărgită, prietenii şi foarte rar am respirat aer curat de primăvară. Am avut motive serioase să fim mai stricți decât alții, dar nu despre asta vă voi vorbi acum. După aproape două luni de stat mai mult în casă, pot zice că am trecut prin multe stadii atât eu cu mine, cât şi între noi.
Dacă la început am pornit în forță să mă concentrez pe ceea ce mă interesa să fac şi mă motiva să duc mai uşor totul, adică activități cu copiii, pe parcurs au intervenit altele şi timpul s-a limitat ori chiar s-a dus în întregime pe altceva. Copiii au trebuit să se adapteze din mers, cu răbdare şi înțelegere din partea noastră, dar şi cu zile în care răbdarea se lăsa aşteptată de ambele părți. Am făcut noi „reguli”, am strâns din dinți, am plâns când ne-am simțit neputincioşi şi ne-am bucurat de sănătate şi lucruri mult mai simple față de până acum.
Despre copii aş dori să vă spun mai multe. Relația fraților a trecut prin multe procese şi zilnic aproape observ şi bune şi rele aduse de pandemia aceasta în ceea ce îi priveşte. Au mai multe jocuri împreună. Radu e numai după Sofia. Ea inventează jocuri: de la a fi unul mama şi unul bebe, până la animale domestice, sălbatice şi marine, mama şi tata care merg la restaurant şi câte şi mai câte. Uneori, ca acum, răstoarnă cutia cu lego duplo şi plimbă personajele cu maşina ori se prefac că se duc la şcoală şi grădiniță. Ooh, asta e partea frumoasă! Credeți-mă că tare i-aş vrea numai aşa! Însă nici eu nu sunt numai zen, deci de ce aş cere de la ei imposibilul?
Aşa că intervine partea aia când se ceartă, se bat, ea strigă că el o enervează, el fuge şi repetă nervos cuvinte doar de el înțelese. Eu mi-aş pune o pernă pe urechi, dar e clar momentul să intervin. Uneori cu blândețe, dar şi dăți în care o fac cu disperare. Disperare că nu vom mai ieşi la aer niciodată să ne răcorim la cap cu toții. Momentele alea nu țin mult, din fericire! Am o capacitate bună de autocontrol (încă) şi o doză mare de a vedea dincolo de conflict o nevoie neîmplinită la fiecare.
Sofiei îi lipsesc prietenii, bunicii, joaca, socializarea. Însă simt că faptul că este Radu în viața ei şi mai ales la vârsta asta la care se pot deja juca, o ajută mult să treacă mai uşor peste toate. Nu îşi dau seama niciunul (încă) cât de mare e avantajul că se au unul pe altul, dar eu da.
Radu e fericit că suntem toți acasă. Dimineața când se trezeşte vine direct la noi fără nicio grijă că nu am fi. Unul dintre noi îl ține pe brațe până se dezmeticeşte, chiar dacă cu urechile e atent la ce se discută într-o şedință sau cu o mână tastează la laptop. Simt că Radu este mai împăcat ca noi toți cu ceea ce se întâmplă, deşi în prima săptămână cerea zilnic afară. S-a obişnuit aşa şi pe de o parte e bine, pe de alta îmi e teamă să nu fi pierdut mult din ceea ce realizasem în ceea ce priveşte socializarea sa cu copiii sau independența. Vom vedea! Am încredere în el!
Se pare că m-au lăsat să termin articolul şi niciun accident/plâns/scandal nu a intervenit. Ar fi fost păcat să nu fi încercat să scriu şi să mă fi lăsat oprită de gânduri negative, nu? Aşa e în toate, dragii mei. De multe ori stăm cu gândul la drobul de sare şi nu ne trăim viața aşa cum ar trebui: în prezent, făcând ce ne dorim sau ce simțim.
Nu ştiu când, dar sper curând, să ne auzim/citim/vedem cu bine! Până atunci aştept să îmi scrieți cum v-ați trăit voi pandemia până acum! Pe curând!