Sunt câteva praguri mari după ce dai naştere unui copil. La niciunul nu te gândeşti înainte de naştere pentru că nu poți. Ți se pare că vei fi în stare de orice dacă reușești să îl vezi sănătos, în brațele tale, în căminul vostru. Pe de o parte așa și este, dar etapele care urmează nu sunt deloc mai puțin importante pentru copil și nici pentru mamă. Am vorbit despre alăptat, despre nopți pierdute, despre începutul diversificării, despre primii pași, despre prima febră și multe altele. A venit timpul să vă vorbesc și despre înțărcare.
Am ales să împart subiectul în două: din perspectiva copilului (așa cum îl vedem și descoperim noi pe Radu după acest prag) și din perspectiva mamei (așa cum a fost experiența pentru mine).
Mult tare a mai iubit-o Radu pe țiți. De prima dată când mi l-au dat în salon, deși încă nu venise lactația, el s-a lipit de ea și, foarte sârguincios, a tras cu spor până când a venit și momentul mult așteptat pentru liniștea mea și mai ales a lui. Nu i-am refuzat dorința de lapte deloc, niciunde, însă treptat, prin toamnă, când avea deja peste un an și 3 luni, am început să răresc alăptatul pe timpul zilei. Radu a primit destul de ușor această schimbare. Păi cum să nu? Avea grijă să recupereze noaptea de uneori îmi venea să schimb schimbarea :))). Dar nu am făcut-o. După ce și-au făcut apariția, deloc ușoară, caninii, am zis că ar fi momentul să trecem la următoarea etapă și anume înțărcatul. Numai că băiatul meu părea decis să nu se lase așa ușor. A început să tragă de bluza mea insistent inclusiv ziua și orice încercare a mea de a-i explica că țiți ziua e obosită/doarme/nu are lapte, nu mai dădea roade. Ăsta a fost momentul când am simțit că nu prea știu cum să procedez în continuare, dar să ne păstrăm atenția la Radu momentan.
Între Crăciun și Revelion, pe nepusă masă, mi-a fost foarte rău, cu febră, frisoane, stare generală proastă. Nu puteam să mă ocup de el, cu atât mai puțin să îl alăptez, dar nici el nu a tras de mine. Parcă a simțit că nu sunt bine, că nu e momentul. În seara aceea, ca multe altele de dinainte, i-am oferit lapte în cană cu paiul, iar el l-a băut pe tot fără să mă rog de el. Apoi ne-am culcat și a dormit toată noaptea, moment în care eu mă perpeleam din cauza febrei și a unei dureri de ureche. Spre dimineață s-a foit și eu i-am oferit apă. A băut, s-a mai foit puțin, i-am oferit suzeta (o foloseam deja de dinainte, dar nu era prea încântat pe timpul nopții) și a readormit. Când deja se luminase în cameră, prin somn, i-am dat ultima dată. A doua zi la trezire l-a luat tati, iar lapte din cană, joacă. Atunci mi-am zis că e momentul să continui pe drumul acesta. (Nu voi pune accent pe mine acum, dar voi detalia, promit.)
Seara la culcare a fost prima criză de plâns din cauză că nu îl lăsam să se așeze la sân. L-am luat în brațe, l-am plimbat prin casă și i-am repetat întruna cum eu îl iubesc mult, cum țiți a rămas fără lapte, laptele a plecat la un alt bebeluș să se facă mare ca el, dar că mami, tati, Sofia sunt aici și nu îl vom lăsa singur. I-am repetat lui și mie la nesfârșit cum împreună vom trece peste asta. Să vă zic că peste noapte nu a mai căutat? (Apa și suzeta au rămas alinările lui și ajutoarele mele în etapa aceasta). Mă credeți dacă vă spun că doar 3 nopți, numai la culcare, a încercat, dar fără să mai plângă și apoi repeta pe timpul zilei unde e țiți, că nu mai are lapte, că a plecat la un bebe? Aşa într-o bebeluşească de băiat „maeee”, cum zice singur.
Povestea nu se încheie aici. Radu a dat dovadă de un somn nesperat de bun și binevenit atât pentru mine cât și pentru el, pofta de mâncare e mai mare ca înainte, dorința de a mânca singur (nu i-a lipsit niciodată) e mai accentuată, iar de țiți întreabă cu zâmbetul pe buze. Îi răspund la fel ca în seara când a plâns, iar el știe că chiar dacă nu îl mai alăptez are voie să stea pe pieptul meu, să se alinte cât vrea și să mă simtă aproape.
Cred că, inclusiv în etapa aceasta, copiii sunt mult mai pregătiți decât noi. Câteodată noi suntem cele care nu vrem să ne asumăm schimbarea, dar ei ar putea să îi facă față destul de frumos și bine. Avem deja o lună fără țiți, avem deja o lună de când dormim, avem deja o lună de când îmi dau seama că s-a încheiat perioada de bebelușeală. Îmi descopăr băiatul mai mare, mai frumos, mi-e dor deja de el bebeluș, dar privesc în față și încerc să mă bucur de tot ce va veni așa cum m-am bucurat, cât s-a putut, de ceea ce a fost.
De avut în vedere
Dacă vă pregătiți pentru această etapă, indiferent că alăptați de jumătate de an, un an sau mult mai mult, trebuie să aveți în vedere unele aspecte pentru a face trecerea cât mai blândă. Fără să consider că aș fi vreo expertă, vă zic doar ce cred că a ajutat în cazul nostru ca Radu să accepte schimbarea aceasta destul de ușor și bine:
- i-am oferit o explicație (de fiecare dată aceeași)
- i-am vorbit blând de fiecare dată când a întrebat/cerut
- nu l-am lăsat să treacă prin etapa aceasta departe de mine
- am avut răbdare
- i-am acceptat plânsul fără să încerc să îl fac să tacă
- nu am dat înapoi/am fost fermă
- am tratat tristețea lui cu seriozitate
- i-am oferit un nou mod de a adormi
Voi reveni cu povestea din perspectiva mea. Vă zic doar că nu a fost deloc ușor din punct de vedere emoțional, dar, cum ziceam, împreună suntem puternici și vom trece peste orice.
Dacă vreți să-mi împărtășiți experiența voastră, m-aș bucura să o aud.
sursă poze: pixabay.com