Am norocul să am parte de un copil foarte înțelegător. Ba mai mult de atât, Sofia e o fetiță foarte atentă la detalii, matură și prinde foarte repede cum stă treaba cu orice. La fel de ușor și-a însușit și respectarea regulilor pe care, vă mărturisesc sincer, am preferat să i le prezint de mică, chiar până să priceapă o boabă și de la care nu am făcut prea des rabat, dar, sper eu încă, că nici stresând-o prea tare cu ele. Zic eu că nu i-am impus nimic, dar i le-am prezentat mereu plecând de la ideea ”faci așa, poți păți asta, se poate întâmpla asta, o să te doară, o să mă îngrijorez, o să îl doară pe X etc”. Nu știu dacă am procedat corect dar așa am simțit și mai ales așa am simțit-o și pe ea că îi place să funcționăm.
De aici și până a fi transparentă și sinceră cu ea, să o anunț ce se întamplă de fiecare dată când trebuie să rămână cu bunicii sau când o lăsam în primele dăți la grădiniță, ce și cum va simți înțepătura la un vaccin/analize, nu a fost decât un pas. Mereu la final o asiguram că eu voi fi acolo, nu e singură, dacă are nevoie de ceva trebuie doar să zică (în funcție de caz mie, lui tati sau lui x, y).
Eh bine, probabil toată lumea se așteaptă să povestesc cum reacționează, cum se comportă ea acum cu noi după un asemenea ”tratament”, cum a evoluat până în prezent o relație de genul acesta între noi două (noi trei daca îl implicăm și pe tati, așa cum ar fi corect). În primul rând au fost dăți când ne-am pus întrebarea dacă nu cumva e prea mult pentru ea, să nu o fi stresat prea tare să fie atentă să nu deranjeze pe alții în joaca ei sau la ce consecințe poate avea un gest, în concluzie să nu se mai comporte chiar liber, așa cum știm noi că numai copiii o fac. (Încă ne mai punem întrebarea asta, fie vorba între noi.) Dar a evoluat totuși frumos, echilibrat, a avut tantrumuri ca orice copil, are dorințe pe care încercăm să le respectăm de fiecare dată fără să o frustrăm, are însă și bun simț și măsură în tot ce cere, ne înțelege când nu putem, nu avem timp și ne crede pe cuvânt când îi cerem o amânare până la a-i îndeplini dorința.
E ciudat pentru unii din preajmă sau chiar și pentru noi uneori să constatăm că dacă dorim să plecăm de undeva e suficient să îi zicem cu vreo 10 minute înainte și să îi reamintim cu vreo 2. Apoi își ia frumos la revedere. (Sunt și excepții, dar astea în general au avut loc mai mult din cauza noastră, am fost prea grăbiți și nu a înțeles de ce, era obosită sau mult prea surescitată de atmosfera locului și nu ne-am dat seama la timp să o fi liniștit/temperat până să îi prezentăm faptul că trebuie să plecăm.) De unii e considerată prea sensibilă, dar eu aș zice că mai degrabă e deranjată că nu toată lumea e la fel de atentă să nu deranjeze pe alții ca ea.
În tonul celor relatate o să vă povestesc o întâmplare ce a avut loc acum vreo 2 săptămâni și care m-a panicat atât de tare încât nu m-am stăpânit prea bine și vedeți ce a ieșit. Ea are un înălțător la baie pentru a ajunge la chiuvetă și uneori îl mută în balcon să se uite pe geam. Fiind vară și geamul deschis, doar plasa trasă, i-am atras atenția să nu cumva să o deschidă pentru că e periculos să nu cadă etc. O știm grijulie, nu stăm cu teamă. Dar totuși suntem atenți. Eram într-o seară în sufragerie și ea vine și mă anunță că a văzut de pe balcon o fetiță din vecini ce se joacă în fața blocului. I-am zis și eu câte ceva, nu rețin ce exact și ea a plecat de lângă mine din nou și nu trece mult și aud plasa la balcon deschizându-se. Brusc văd un film horror în fața ochilor (vă imaginați cred ce), apuc să o strig și în același timp o aud trăgând plasa și venind spre mine până să apuc eu să mă ridic (din motive de burtă de 9 luni o fac mai greu). Avea o față speriată, eu am întrebat cu ton ridicat de ce a deschis plasa, ea a zis că s-a deschis din greșeală, singură și că ea a închis-o și apoi a început să plângă de parcă făcuse ceva de neiertat. Eu, peste plânsul ei, am început să turui explicații că îmi e teamă să nu cadă, că m-am speriat, că să nu se aplece etc etc. Am îmbrățișat-o în tot acest timp de parcă se termina lumea și abia după vreo 5 minute de plâns, turuială din partea mea și ținut în brațe așa de strâns, mi-am dat seama cât de tare am speriat-o eu pe ea. M-am liniștit, am liniștit-o, apoi calme i-am explicat că am ridicat tonul pentru că m-am speriat de ce s-ar fi putut întâmpla, că prefer dacă se deschide plasa sau dacă o deschide ea intenționat să o lase așa, fără să riște aplecându-se să o închidă. A părut că a înțeles, că am rezolvat.
La scurt timp a vrut la baie cu treaba nr 2 și cum are ritual preferat de ea de stat acolo singură, cu ușa închisă, cântând și vorbind, am lăsat-o liniștită. La nici două minute de când a intrat la baie am auzit-o plângând. Am intrat să văd ce a pățit. Si ea mi-a zis: ” Plâng pentru ca eu am deschis plasa!”.
Problema din punctul ei de vedere nu era rezolvată pentru că a simțit cred că nu îmi zisese adevărul. Am îmbrățișat-o și i-am zis că mă bucur că nu s-a întamplat nimic, că am înțeles că a vrut să o vadă mai bine pe fetița ce se juca jos și mai ales că eu nu am certat-o, reacția mea exagerată a fost pentru că m-am panicat. Mi-am cerut scuze dacă am speriat-o și asta a fost tot. Cel puțin sper că nu am făcut-o să creadă că până la 18 ani nu are voie să deschidă plasa aia!
Am povestit toate astea pentru că azi am văzut la blocul vecin o fetiță de vreo 3 ani aplecată mult peste balcon și am retrăit panica, am stat cu teamă inclusiv pentru ea și mă întreb dacă nu cumva am exagerat cu explicațiile în acea seară. Mi-ar plăcea să mă tragă cineva de mânecă și să îmi zică dacă exagerez cumva. Pe de altă parte aștept să îmi zică ea când se va face mai mare, voi vedea dacă cu ton de reproș sau nu, dacă felul meu de a fi așa prevăzătoare, de a încerca să anticipez orice dinainte, de a învăța-o să se gândească la consecințe, nu au afectat-o. Eu încă sper că nu sau cel puțin nu într-un mod negativ.
Voi cum vă manifestați fricile, temerile și gândurile exagerate la adresa celor mai dragi ființe din viața voastră fără a-i încărca pe ei cu ele inutil?