Vorbeam cu o prietenă veche (una cu care am vorbit şi despre farduri, pantofi, sală, cărți, plictiseală, nervi, serviciu, rochii, petreceri de o mie şi una de ori în trecut, şi cu care sper să o fac cu aceeaşi lejeritate şi fără „repede înainte” de alte 2345679 de ori de acum încolo) şi îmi povestea despre prima serbare a copilului ei.
Doamne, ce ne mai transformăm după ce devenim mame!! Cu aşa patos să descriem fiecare şosețică, cu aşa dedicare să fie copilul nostru cel mai frumos „ren” dintre alți 20 de acolo, cu aşa pasiune să fim noi cele mai țanțoşe mămici din altele 20 care se cred şi ele tot cele mai țanțoşe. Şi toate astea fără să ne plictisim, fără să înnebunim de cap ca acum câțiva ani când nu-i aveam şi nici nu ne păsa să despicăm în patru modelul şosetei pe care o va asorta la bluza în carouri, la pantalonul kaki. Doamne, ce pierdere de timp ar zice unii! Doamne, probabil ăia „unii” om fi fost şi noi acum câțiva ani! Dar ce bine că ne-am schimbat!! Ce bine că ne-au schimbat!
În conversația noastră, prietena mea îmi lasă un scurt filmuleț cu băiețelul ei la prima serbare şi îmi zice:
– Nu ştiu ce a zis, dar a fost superb!
Iar mie îmi dau lacrimile la faza asta! Şi ție, nu? Ție, mamă, care ai ajuns acolo în primele rânduri transpirată toată după ce l-ai îmbrăcat în ren, emoționată că nu ştii dacă va sta pe scenă, mirată de cât de multe a reuşit să facă o educatoare cu 20 de copii de 3 ani, speriată că nu vei reține tot, că vei uita sentimentul pe care speri să îl reînvii cu filmulețul pe care i l-ai făcut în timp ce spunea ceva indescifrabil, dar atât de frumos! Cel mai frumos! Pentru că e al tău! Puiul acela de om e al tău şi a ajuns în punctul acesta şi e doar începutul emoțiilor de felul celor simțite acum , începutul drumului său, oricare ar fi el.
Ştiu că de la o vreme subiectul „serbare” este controversat! Înțeleg şi de ce, dar consider că atât timp cât copilul nu e forțat să zică poezia, să stea pe scenă împotriva voinței sale, nu avem de ce să nu îi punctăm şi avantajele. Serbarea trebuie să fie prilej de bucurie, nu dorință de afirmare a cuiva sau stres din partea copilului. Să fie o cale prin care încercăm să scoatem blând copilul din carapacea sa, un pas în plus spre independența lui, un prilej de a-l aprecia şi nu de a-l critica. Chiar dacă stă pe scenă sau nu, el e tot copilul nostru care nu e definit de acest gest. Asta trebuie să avem în cap şi să le transmitem şi lor!
La prima serbare a Sofiei am fost şocată, iar tati scăpat pe el de emoții. Avea 1 an şi 11 luni, mergea de o lună la grădiniță şi era pe scenă ca la ea acasă, cânta, dansa şi din când în când ne făcea cu mâna. Nu ne priveam noi doi în ochi, dar ştiu că aveam acelaşi gând: „e a noastră?”.
Vom trăi şi cu Radu toate astea, în stilul lui, cu siguranță. Dar deşi copiii sunt diferiți, ştiu că emoțiile părinților sunt la fel şi la mine, şi la tine. Nu?