A fost odată ca niciodată…
A fost o viitoare mamă (foarte) însărcinată care a urcat în autobuz şi s-a dus la croitoreasă să facă o probă pentru rochia ce urma să o poarte la o nuntă în următorul weekend. Deşi burta îi era mare, voința şi energia se țineau bine. Eh, aşa e când ai 28 de ani!
La întoarcere, în drum spre casă, i s-a făcut poftă de pepene şi, deşi ea însăşi era un pepene, a cumpărat unul şi l-a cărat până la etajul patru pe scări. Ce aventură! Însă în casă era aproape leşinată de cald, sleită de puteri încât a urcat în vârful patului şi a anunțat că ea de acolo nu se va da jos prea curând.
Mica comoară pe care o ascundea burta ei, a simțit că mama nu mai poate şi, deşi ar fi mai putut sta acolo, s-a decis în aceeaşi seară să dea semne că vrea să iasă. Ştia că mama sa o să o ajute că aşa îi şoptise, mai ştia că mama se tot documentase despre naştere, încercase să îşi imagineze durerea, să învețe să îşi controleze reacțiile, să se păstreze cât mai calculată. Credeți că i-a ieşit? Stați să vă spun în continuare.
Era ora 2:30 noaptea când micuța a dat primul semn că ar vrea să vină. Poate grăbită de căratul pepenelui, poate doar tristă că nu îi plăcea rochia pe care urma să o îmbrace mama sa la nuntă. Cine ştie! Cert este că mama stătea de veghe. A simțit-o imediat. A pus mâna pe telefon să vadă cât e ceasul şi apoi a urmat o oră de mers la baie, urmărit ceasul, urmărit soțul care dormea de se zguduia patul. Într-un final s-a hotărât. Urma să îl anunțe pe tătic că fetița lor dorea să îi cunoască. Dar tăticul a crezut că e o glumă şi … ca orice tătic neexperimentat a vrut să se întoarcă pe partea cealaltă. Ha, ha! I s-a ținut un discurs între două contracții şi a primit indicații clare ce mai lipseşte din bagaj şi trebuie să pună.
Durerile erau foarte mari. De fapt durerile erau aşa cum sunt durerile unor contracții, dar mama era tare neexperimentată, aşteptările ei fuseseră fără grad de comparație, iar asta făcea lucrurile să fie mai grele decât în realitate. Totuşi era lucidă, calmă, organizată. A avut timp de duş, de aranjat că doar fetița ei nu trebuie să o găsească nemachiată şi, într-un final, s-a hotărât să plece spre spital.
Multă vreme a crezut că aici s-a produs greşeala. Graba de a veni la spital. Însă cu timpul, şi-a dat seama că posibil să fi fost cel mai bun lucru.
La ora 7 dimineața a fost internată cu dilatație 3, cu dureri cumplite. În sala de travaliu era singura mamă care dorea să nască natural. Alesese asta conştient credea ea, dar acum i se părea cea mai mare greşeală. Toate celelalte completau acte pentru cezariană, râdeau, vorbeau şi o tot întrebau de ce a ales să sufere atât pentru că era singura care strângea cearşaful cu putere pe contracție şi singura care se temea că totul în orice secundă poate lua o altă întorsătură, că dacă nu va şti, nu va putea să facă lucrurile perfect aşa cum îşi dorise pentru minunea din sufletul şi pântecul ei.
Mămicile celelalte plecau pe picioarele lor până în sala de alături, în foarte scurt timp se auzea scâncetul de bebeluş şi o alta urma la rând. A fost un moment când s-a întrebat „de ce nu am ales cezariană? De ce am crezut că eu aş putea astfel?”. Moaşa venea să o controleze şi parcă nimic nu mergea bine. Deodată afla că nu ştie să respire, să împingă, să se screamă. Nimic nu ştia să mai facă bine. Se simțea singură, expusă mult peste puterea ei de acceptare, dar cu gândul că Dumnezeu nu o le va lăsa pe ea şi pe fetița ei să sufere prea mult.
Pe la ora 10:30 doctorul a venit cu ideea să nu o mai lase să sufere şi să grăbească naşterea. Astfel i s-au introdus substanțe menite să ajute la dilatație şi următoarea oră a fost cea mai grea oră din viaţa ei. Credea că durerea şi neputința şi disperarea momentului o vor lăsa cu ochii în soare. Între oamenii care trebuiau să o ghideze şi ajute si ea nu mai era nicio conexiune. Ea doar se ruga şi spera în minuni pentru a-şi vedea fetița. Cu efort extern, cu frica băgată în ea că dacă nu va accepta apăsarea forțată pe burtă îi vor scoate copilul cu forcepsul, a reuşit să nască.
Puiul ei de om, minunea mult aşteptată plângea alături de ea. O putea vedea. Avea 2900 g şi 50 de cm şi era Sofia, bucuria ei. Era mamă. Mamă de Sofia. Mamă de unu.
Era ora 11:30 când chinul părea să se fi terminat, dar din păcate ea nu era bine. Ea, mama, nu era bine. Trebuia de urgență anesteziată şi curățată. Doctori, asistente, infirmiere o priveau cu îngrijorare şi deodată nu a mai ştiut de ea. Peste alte 2 ore s-a trezit într-o camera unde era supravegheată. Nimeni nu îi zicea nimic. Doar că acum e bine, că a trecut, că copilul e bine şi el, dar că trebuie ca ea să prindă puteri să îl poată aduce.
Chiar a fost bine începând de a doua zi. Capabilă să se ridice, să îşi țină copilul în brațe, să se plimbe pe hol, să liniştească alte mame din salon. Când se întâlnea cu mămicile care născuseră prin cezariană era invidiată că se poate îngriji singură, că nu are dureri ca ele, că îşi poate ține copilul în brațe. Acum înțelegea că alesese bine, conştient. Copilul ei venise când se simțise el pregătit, când îi fusese lui bine să iasă chiar dacă la 37 de săptămâni şi 4 zile. Dar îşi alesese ziua singură.
Iar acea zi era 17 iulie acum 7 ani.
Acea mamă sunt eu. Aceasta este povestea naşterii Sofiei. O naştere grea pe care am vrut să o uit, dar pe care a trebuit să o vindec înainte să aleg cum íl voi naşte pe Radu şi pe care am ştiut că e vindecată complet când l-am născut pe Andrei.
Azi sunt mamă de trei şi mă felicit pentru decizia de acum 7 ani de a alege o naştere naturală.
Ce aş face diferit?
Fix ce am făcut apoi la celelalte două naşteri. Aş vorbi cu un terapeut, aş recadra durerea, aş învăța să o accept ca făcând parte din proces. Aş naşte natural! Mi-aş asculta corpul.
Prima naştere nu se uită niciodată. E naşterea ta ca mamă, e naşterea minunii care te va împlini ca om. Care îți va schimba felul de a vedea viața şi de a te raporta la tot. Însă povestea naşterii ne-o scriem singure mai ales după ce totul s-a sfârşit cu bine. Sunt tot mai convinsă de asta.
Sofia, draga mea, dacă vei citi rândurile astea cândva să ştii că aş face lucrurile tot la fel pentru că legătura noastră a fost atât de puternică încă de atunci încât a meritat fiecare minut. Şi să ştii ceva, nu e obligatoriu ca tu să treci prin aceleaşi lucruri, nici tu, nici altele ca tine. Tu eşti alt om cu alte trăiri, cu alte emoții. Fii încrezătoare în forțele tale!
Fiți încrezătoare în forțele voastre, mămici! Şi în Dumnezeu. El ştie de ce şi cum.
La mulți ani, Sofia bucuria! La mulți ani, minune! 🥰
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am povestit şi despre ea.
PS: Am primit tort de la nuntă în spital, iar rochia de la croitoreasă am purtat-o la prima şedință foto în noua formulă. 🙂