Prima tabără – cum ne pregătim copiii, cum îi susținem, cum rezistăm

iulie 12, 20220

E perioada taberelor de vară și cu această ocazie mulți copii vor păși pentru prima dată fără părinți, timp de o săptămână, într-un loc nou, cu provocări diverse și cu noi lecții de viață pentru ei (dar și pentru părinții lor).

Sofia (8 ani) a fost și ea în prima ei tabără anul acesta. V-am lăsat deja prima conversație cu ea într-o postare și apoi v-am zis cum a fost momentul revederii. În articolul de azi mi-am propus să trec în revistă lucruri atât din experiența de mamă (și ce m-a ajutat să rezist), dar și din cea de coach în care am aplicat cunoștințele din domeniu pe mine și ea cât am fost despărțite. Voi v-ați exprimat dorința să aflați mai multe, iar eu voi încerca să vă ajut. Să o luăm treptat.

1. Când știm că e pregătit copilul pentru prima tabără?

Aș putea să vă zic ceea ce zic cercetările, adică că după vârsta de 6 – 7 ani orice copil este pregătit pentru a merge în prima lui tabără. Dar nu cred că o să vă ajute asta prea mult. Așa că eu aș urmări niște semne care ar trebui să fie anterioare acestei plecări.

Sugerez să vă puneți niște întrebări de genul acesta înainte de toate: Știe să facă lucruri singur pentru el, chiar dacă nu le face perfect? Adică să facă duș, să mănânce, să adoarmă, să se lege la șireturi, să ceară ajutor când chiar e nevoie de asta? Dacă răspunsul este DA la toate atunci stați ceva mai liniștiți și treceți la punctul următor.

Dacă este NU, la oricare sau la toate, trebuie să îi permiteți să le învețe să le facă. Copiii peste 6 ani pot adormi singuri fără să îi țină cineva de mână sau să le citească povești, ar trebui să știe să facă fără efort prea mare un duș și să se îmbrace, încalțe sau mănânce orice fără ajutor. Deci dacă nu se întâmplă, cereți voi ajutor pentru a vedea cine nu îi oferă acest spațiu și de ce sau care e cauza, cea reală.

Mai este un prag important de urmărit, anume acela de a simți dorință din partea copilului de a vrea să doarmă peste noapte undeva fără voi. Fie la bunici, fie la vreun prieten, e semn bun să dorească asta. La fel, dacă nu se întâmplă, investigați de ce și cum puteți ajuta voi asta. A cui e de fapt nevoia de a sta doar acasă și de ce?

2. Ce facem pentru a-l pregăti emoțional de plecare?

A fi pregătit emoțional de plecarea în sine ține mult și de temperamentul copilului. (Temperamentul este înnăscut 100%. El nu se schimbă pe parcursul anilor, dar este influențat de personalitate și de abilitățile pe care copilul le asimilează pe parcurs.)

Dacă ai un copil timid, anxios, cu teamă de nou, e puțin mai greu să îl știi pregătit emoțional. El nu va da prea multe semne pozitive până să iasă pe ușa casei, posbil nici când îl auzi la telefon, dar odată ce știi că nu l-ai forțat tu să se ducă, înseamnă că își dorește să fie acolo tocmai pentru a-și demonstra că poate. E un semn bun!

Dacă ai un copil îndrăzneț, încrezător, volubil, lucrurile par mai ușoare doar parțial. El pare atât de pregătit de nici nu crezi că e nevoie să faci ceva, dar eu te-aș sfătui să faci. Ce? Îți zic ce a mers la noi, dar în funcție de copil și de voi vă pot ajuta și cu alte sugestii.

Cu câteva zile înainte de plecarea Sofiei am redeschis cu ea subiectul plecării. Nu părea să aibe emoții, totul era ok. Însă pentru liniștea mea am făcut ceva pentru ca să fac din necunoscut un mic cunoscut. I-am arătat poze din locul în care urma să meargă, i-am citit programul taberei, i-am zis ce informații aveam eu despre câte paturi în cameră, băi, excursii și vreme. Tot ce fac pentru mine când plec într-un loc nou, le-am făcut și cu ea. La ce a ajutat asta?

În zilele următoare am primit întrebări despre ceea ce îi spusesem deja și i-am răspuns acolo unde am știut sau i-am dat posible rezolvări, idei acolo unde nu am știut și am simțit că tinde să se îngrijoreze din cauza lor. Nu oferiți mai mult decât vor ei să știe, ar putea să îi copleșească, dar când nu știu nimic nu prea au habar ce să întrebe de aceea e nevoie să creați voi acest context, să provocați puțin lucrurile ca vulcanul să nu erupă fix în seara de dinaintea plecării sau în prima seară în care e departe.

3. Cum îl susținem pe parcursul taberei când plânge de dor?

Oricât te-ai pregăti sau l-ai pregăti, dorul e un sentiment care îl va vizita. Dacă nu vă vizitează pe niciunul dintre voi (nu am auzit să fie), aș zice să vedeți de ce, așa rău e împreună? Așa nevoie mare de spațiu e între voi?

Evident la unii dorul se manifestă discret prin sentimentul că le lipsește ceva, că devin mai agitați, mai nervoși, alții doar că nu își găsesc locul, sunt tăcuți, nu dorm, iar alții plâng și cer acasă. E bun și el, dorul, ca toate celelalte emoții trăite de noi oamenii. Ne crește pe dinăuntru ca ființe. Ne ajută să ne dăm seama cât contează prezența celor dragi în viața noastră și să știm a-i prețui mai mult. Ce faceți? Nimic aparent, dar totul de fapt!

Când copilul plânge de dor trebuie ascultat. Lăsat să se descarce. E cea mai bună soluție. Nu săriți cu soluții de genul ”Vin să te iau”. Asta îi va crea pe viitor o anxietate de plecare, de necunoscut și mai mare. Evident dacă se întâmplă ceva precum un accident sau orice cere prezența voastră acolo, duceți-vă. Însă altfel nu!

Asigurați-l că are tot ce îi trebuie în el: putere de a se liniști, de a se bucura de activități, de a lega prietenii, de a gestiona mici conflicte. Aveți voi în cap tot timpul faptul că acum e un om mic acest copil, dar scopul e să îl faceți mare, să se descurce, să ia decizii, să găsească soluții, iar primele soluții trebuie să le ia dacă își pierde periuța de dinți sau pelerina de ploaie sau dacă nu îi place mâncarea sau colegul de cameră. Îl vreți independent și prima tabără e una dintre experiențele în care îl ajutați să vadă că nu e așa rău nici fără voi în preajmă, iar voi văzându-l că a rezistat e ca și cum v-ar face Universul cea mai tare declarație de iubire.

Acum eu vă propun să jucați un joc în fiecare seară prin telefon pentru a fi eficienți în conversații și să nu întrebați doar ce faci și cum e vremea acolo. Jocul ”Una rea, una bună” l-am numit eu. Astfel îi ceream să îmi zică ce i-a displăcut în ziua respectivă și cream acel spațiu de descărcare, iar apoi ce i-a plăcut. Astfel încheiam cu un motiv de bucurie. Au fost seri în care mi-a zis că i-a plăcut tot și nu are nimic neplăcut de zis, dar au fost seri în care am vorbit 10 minute despre ce îi desplăcuse și un minut despre ce i-a plăcut. Nu contează musai ce le spuneți, ci să simtă că sunt înțeleși și ascultați. Credeți-mă pe cuvânt!

4. Ce facem cu emoțiile noastre și cum le gestionăm?

În primele zile mi-a fost mai ușor să știu că e așa departe de mine și că eu de fapt nu prea știu mare lucru despre ea. Dar spre final a fost mai greu. Îmi doream să îi văd fața de aproape într-o poză, să o aud ce zice când nu vorbește musai cu mine. Mi-aș fi luat de acolo semnale că e ok, că se descurcă. Dar mi-am dat seama că inclusiv eu cresc prin experiența aceasta a ei. Deci nu trebuie să mă mint cu poze, ci trebuie să mă învăț cu ceea ce nu voi ști despre ea.

Copilul simte energia mamei, încrederea ei în el. Copilul își ia putere dacă mama are încredere în el. Astfel că m-am canalizat pe emoțiile mele doar să le accept atunci când au venit. Am simțit dor, neputință, bucurie, milă, mândrie, revoltă în acest timp în funcție de ceea ce vorbeam cu ea. Dar în fiecare clipă am repetat în gând că totul este fix ce trebuie pentru drumul ei prin viață. Și chiar cred asta!

Acasă nu putem să îi expunem la toate provocările, deci într-o tabără asta se întâmplă. Copiii noștri iau contact cu lucruri noi, cu ironiile celorlalți copii când nu știu să facă ceva cum trebuie, cu încurajarea unui necunoscut, cu susținea unei echipe, cu gelozia unei prietene, cu roluri noi pe care și le asumă acolo unde simt că e nevoie de asta (Sofia a fost un fel de consilier, de coach pentru prietenele ei din cameră). Toate le vor servi la ceva. Toate!

5. Bonus: Concluziile experienței noastre

Am întrebat-o pe Sofia, special pentru voi, ce anume crede că i-a fost de folos să reziste atunci când i-a fost mai greu. Mi-a zis că faptul că știa că vorbește cu mine seara, dar și activitățile de acolo. Am întrebat-o ce anume crede că ar schimba la următoarea tabără și a zis că ar schimba numărul de zile, ar vrea să fie puțin mai scurtă (dar doar cu o zi, a precizat).

Ce anume aș schimba eu? Nimic.

Acum având o experiență deja, vom ști pe viitor la ce să ne așteptăm și sigur emoțiile vor fi mai mici.

Faza comică:

Comic este faptul că acasă trebuia să o pun eu să se pieptene, altfel uita, nu îi păsa. Dar de acolo a venit cu un păr mai mătăsos decât a plecat. A zis că o ajuta să se pieptene, se gândea la mine și se liniștea. Vedeți până unde merge vocea noastră?

Dragi părinți, nu uitați care vă este adevăratul rol în creșterea copiilor. Știu că puteți să vi-l accesați dacă vă dați seama de puterea lui și dacă aveți ca obiectiv un anumit gen de copil care știe ce vrea și o face cu asumare, cu fermitate, respectând pe cei din jur, dar știind să se respecte și pe el.

Vă stau la dispoziție cu drag pentru alte întrebări.

Vă rog să lăsați o idee din articol care credeți că vă este de folos. De asemenea orice SHARE, LIKE, RECOMANDARE mă ajută în misiunea mea de a vedea câți mai mulți copii echilibrați în generația următoare și cât mai mulți părinți implicați în generația aceasta.

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *