Voi vă analizați cuvintele? Dar tonul vocii atunci când vorbiți cu micuții voştri?
Eu de ceva vreme o fac şi când îmi scapă câte un „porumbel” am grijă să îl explic, să îmi cer scuze sau să îl repar cum pot şi mai ales cât pot de repede. Însă tot apar situații în care nu m-aş fi aşteptat ca vorbele spuse către copiii mei să fie interpretate muuult exagerat sau peiorativ față de cum le-am zis.
O sa vă dau un exemplu de ieri. Coboram pe scări să ieşim afară şi Sofia a alunecat. Un picior i-a venit destul de rău încât s-a zgâriat puțin. S-a aşezat jos şi a început sa se vaite, să plângă. Eu eram cu Radu în brațe şi m-am aşezat lângă ea să mă uit. Problema cu rana nu era mare, iar ieri cuvintele mele au fost unele frumoase: „Îmi pare rău că te-ai lovit! Cred că te doare, dar o să treacă!”. Însă Sofia nu era de aceiaşi părere şi asta din cauza altor dăți în care nu fusesem la fel de empatică cu durerea ei şi mi-am dat drumul la vorbe fără să mă gândesc ce impact pot avea.
– E vina mea! Mă uit pe pereți, nu sunt atentă şi de aia!
V-ați prins, nu? De prea multe ori poate, i-am zis fix aşa „dacă nu eşti atentă pe unde calci şi te uiți pe pereți”. M-a izbit şi felul în care mi-a zis-o pentru că era acolo şi mult din tonul meu, puțin acuzator şi disprețuitor parcă. Deşi sentimentul, intenția mea când îi zic asta nu e de a o disprețui şi nici de a acuza musai. Dar atunci de ce zic asta şi mai ales aşa?
Ca să o fac să se simtă mai bine? Păi uite că nu chiar îmi iese! Ca să o fac responsabilă? Posibil, dar cred că nu e tocmai cea mai bună metodă.
Tot ce am putut să îi zic ieri să repar cât de cât a fost:
– Se mai întâmplă accidente. Nu e vina ta. Uneori oricât de atenți suntem, tot se întâmplă!
– Păi dacă mă uit pe pereți! (Iarăşi cu acelaşi ton).
– De aia ai ochi, să te uiți cu ei peste tot, nu?, am încercat eu o glumă.
Un exemplu asemănător am văzut apoi pe stradă în timp ce ne duceam spre parc. Din păcate, mama şi-a pierdut controlul şi a smucit copilul de mână spunându-i cât de neatent este. Nu o judec. Şi eu am pățit şi dacă mă prinde în toane rele poate o să mai fac, dar nu aş vrea totuşi să mai las să iasă din mine asta. Sofia, martoră la scenă şi ea, mi-a zis:
– Of, a fost neatent şi uite ce s-a întâmplat!
Am tăcut! Ea mă privea foarte insistent. În casă m-a întrebat de ce mama lui s-a enervat şi eu pe scări nu.
– Tu m-ai ajutat, mami! Dar pe el mama lui l-a certat!
– Pentru că suntem oameni şi noi mamele şi uneori nu ne dăm seama că nu asta ar trebui să facem după ce voi deja aveți o durere. Mama lui îl iubeşte sigur, dar îi părea şi ei aşa rău că s-a accidentat încât nu a ştiut ce să facă cu durerea ei din inimă şi a lăsat-o să curgă sub formă de nervi peste băiețel. Dar nu e bine! Dacă mă vezi că fac asta să mă opreşti!
S-a uitat la mine cu privirea ei caldă şi ştiu că a înțeles.
Noi, ăştia mari, am înțeles?
imaginea aleasă de pe pixabay face cât o mie de cuvinte.