Viața noastră în 5 a început cu adevărat abia la o săptămână după ce am ajuns acasă cu Andrei. În prima zi toată lumea a fost entuziasmată de prima întâlnire cu bebe. Copiii roiau pe lângă el, îl admirau şi exclamau la orice mişcare a lui. Mă întrebau diverse când îl alăptam. Sofia abia aştepta pauza la şcoala online şi venea să vadă ce face. Radu stătea cu noi şi era fascinat de tot ce însemna fratele lui pe care îl aşteptase atât de mult. În ochi li se citea dragostea, bucuria, entuziasmul.
Dar eu plângeam des. Uneori pe ascuns, alteori şi în fața lor. Mă întrebau ce am și ziceam că sunt bine doar că am niște emoții care nu îmi lasă lacrimile să stea la locul lor. De fapt plângam neputința mea de a fi a lor ca înainte și în special de mila lui Radu. O să întrebați de ce dacă el era bine. Știam ce va veni și ce va urma. Știam pentru că fusesem acolo cu Sofia la scurtă vreme după venirea lui Radu acasă. Știam că urmează zile mai grele în care eu nu voi avea suficent timp și suficiente mâini să îl alin și mai încolo de asta nu știam ce va urma. Mai încolo de asta nu știam cum va reacționa el, cum se va manifesta, cum și prin ce (ne) va trece până se va adapta.
După o săptămână de la venirea acasă, Radu a început să manifeste primele schimbări. Pe unele le-am pus pe baza măselelor care îi ieșeau, pe altele oboselii pentru că noaptea se foia mult, dar una peste alta vedeam și văd schimbări care sunt o adaptare a lui la schimbare, o încercare de a ne atrage atenția, de a fi văzut așa cum era înainte.
Primul lucru pe care îl simte un frate mai mare este că nu i se mai acordă aceeași atenție.
Am scris și la Sofia despre asta (aici), am observat-o și la ea. Însă vârsta ei (avea 4 ani când s-a născut Radu) îmi permitea să pun accent pe vorbit cu ea, firea ei (este destul de pașnică și empatică) mă determina să descriu unele stări și lucruri pe care bebe le simte dacă ea ar face acel lucru ce nu era tocmai normal să îl facă (normal pentru ea era, nu era normal pt mine să duc și asta, de fapt) și Sofia înțelegea. (Avea oare de ales?)
Radu mai întâi a început cu un plâns din orice. Un scâncet mai exact. Apoi a avut zile cu „Nu” la orice. Și apoi a urmat să se certe cu Sofia. Ea care era pentru el ca o alinare, acum era pedepsită mai ceva ca mine. Am stat și am observat și analizat și încercat să înțeleg. Știam că ea e prima pedepsită și abia apoi eu. Sofia era pedepsită de el pentru că ochii ei, dragostea ei se împărțea. Apoi urmam eu, mama lui, care deodată aveam la adresa lui numai sfaturi de cum și unde să stea când bebe doarme, de cum să se comporte și unde să nu îl atingă pe Andrei, de cum și cât de tare să vorbească, de unde să se joace, iar la culcare, uneori, aveam brațe doar pentru Andrei și îl amânam pe Radu pentru „imediat ce adoarme Andrei”.
Într-o dimineață pe când Sofia și tati ocupau câte o cameră fiecare cu treaba lui (școală și serviciu), eu l-am schimbat pe Andrei, în timp ce Radu se juca pe lângă noi. Imediat ce am terminat, l-am luat în brațe pe bebe și i-am zis:
– Hai să mergem la bucătărie să vedem ce avem de făcut pe acolo.
Moment în care în spatele meu Radu s-a auzit:
– Și eu ce fac, mami?
M-am uitat la el și avea o față derutată. Mi-au tâșnit lacrimile instant. Mi-am dat seama că habar nu am de câte ori oi fi făcut așa, câte dimineți trecuseră și eu vorbisem doar cu bebe și făcusem planul pentru următoarele 5 minute fără să îl includ pe Radu care ne auzea, era acolo. Fără să țin cont că el dacă se joacă pe lângă noi nu înseamnă că nu ne aude.
M-am pus în pielea lui și am simțit milă.
Din momentul acela m-am uitat la el zile întregi cum se juca singur, cum verifica dacă Sofia mai este la școală, cum întreba pe tati dacă are ședință și muream de mila lui. Și acum mai am momente de alea.
Dar mi-am propus și am început să îl privesc altfel, nu cu milă. Cu admirație. Da, Radu meu e de admirat. Atât de mic, atât de bine le duce. Știu că fac tot ce pot să îi fiu aproape și știu că într-o zi tot acest efort va fi văzut și răsplătit de copiii mei cu râsete și voie bună.
Într-o altă zi vorbeam cu amândoi deodată și la un moment dat Radu a strănutat. Eu i-am zis: „Sănătos, pisoi!” El s-a uitat spre mine luminat la față si a zis: „Eu? Mie?” Dorea să se convingă că eu l-am auzit pe el și lui m-am adresat și nu lui Andrei când am zis „pisoi”.
Dragostea lui Radu către frățiorul său nu s-a schimbat. De unde știu?
Într-o seară Andrei plângea foarte tare. Era 11 noaptea. Toți eram dornici să ne culcăm. Radu se foia pe lângă mine și Andrei. A venit tati și l-a luat pe Andrei din brațele mele, iar Radu a întrebat:
– Unde se duce tati?
Dintr-o prostie, că altceva nu știu ce a fost, i-am zis că îl duce pe bebe înapoi la spital că plânge prea tare. Dacă nu îmi ajungea un copil care plângea, tocmai făcusem să am doi. A început să plângă atât de tare că nu reușeam să îi zic că am zis o prostie, un lucru neadevărat. Când m-a ascultat, i-am repetat că nu îl dăm, că pe niciunul nu îi dăm orice ar face, că îi iubim atât de tare încât orice ar face tot aici cu noi vor sta pentru totdeauna. Și am strecurat și câtva din boacănele pe care le făcuse el în ziua aceea să știe că chiar și cu alea la activ, tot cu noi rămâne și el, copilul nostru mijlociu și bun.
Later edit: Andrei e cu noi de aproape 2 luni. Radu încă se acomodează cu „lipsa” mea sau cu faptul că trebuie să mă împartă. Am dorit să vă scriu despre el şi lupta lui pentru că ştiu că mulți părinți simt că nu ar mai putea face un alt copil de teama acestor momente. Însă eu am şi o luptă câştigată, cea cu Sofia. Şi ştiu că deşi e greu, nu e imposibil. Ştiu că efortul e al nostru al părinților, dar câştigul e în primul rând al lor, al copiilor.
Când o să-mi vedeți băiatul mijlociu peste ani dând dovadă de maturitate emoțională, empatie şi înțelegere pentru lucruri ce altora le este greu să le facă, să vă amintiți că el se pregăteşte de la 2 ani şi un pic. Şi nu singur! De asta e de admirat şi îl admir!
Iar voi, dragi părinți în postura mea, fiți mândri. Nu îi chinuiți, nu îi privați de lucruri (cel puțin nu de acelea importante) pentru că le-ați făcut un frate, ci tocmai îi ajutați să crească: emoțional, psihologic. Tot ce trebuie să facem noi este să îi vedem, să îi auzim şi să fim lângă ei … lângă frații mai mari care sunt tot mici.