Ne plac copiii noștri de numai putem, îi iubim până rămânem fără aer, am face totul pentru ei și am vrea să le fie bine. Așa suntem noi părinții! Nu am vrea ca pruncii noștri să cunoască greutățile de niciun fel. Însă marile transformări nu vin pe timp de pace. Nu o spun eu, o spune experiența și o mai spun si studiile unor oameni preocupați de treaba asta. Astfel se întâmplă să ne vedem copiii cum din îngerașii pe care îi știam devin deodată cei care țipă, se tăvălesc și nu reacționează la nimic din ce le spunem. Asta ne scoate din minți, de cele mai multe ori! Oricât de răbdători am fi, peste multe altele din viața noastră, asta e un fel de cireșa de pe tort. Adică nu vrei să vii acasă de la serviciu, după o zi obositoare în care mai ai de făcut și mâncare sau curățenie, iar copiii doresc în parc și la prima ta încercare de a le explica că nu se poate, ei să se tăvălească și să înceapă să urle. Eu cel puțin, nu!
Însă e normal! Tantrumurile sau crizele de nervi ale copiilor sunt la fel de legale ca și ale noastre ale adulților. Singura diferență ar trebui să fie legată de felul cum le gestionăm. Noi nu ne mai aruncăm pe jos (sau ar trebui să nu o mai facem) pentru că avem alte metode de a ne liniști, calma, de a găsi soluții. Ei însă abia învață asta. De unde învață asta? Exact! De la noi! Tiparul pe care îl urmăm noi când suntem nervoși este tiparul pe care și-l vor însuși ei pentru multă vreme! De aceea este foarte important cum ne manifestăm și ce reacții avem. Nu e ușor să fii exemplu în orice, dar și asta înseamnă să fii părinte, nu?
Nu vom putea la nervi să rămânem tot timpul ca la carte. Mie cel puțin nu îmi iese. Am zile când oricât aș dori să respir, să mă dau un pas în spate și să nu mă concentrez pe problema care m-a scos din minți, NU îmi iese. Mi se întâmplă și mie să țip, să ameninț prostește, să pun reguli absurde pe care le regret în secunda doi. Evident furia trece repede (este demonstrat că punctul culminat al furiei ține câteva secunde, maxim un minut), iar apoi regret că am reacționat exagerat.
De unde și până unde vă scriu azi despre asta? Trec cu Radu de aproximativ o lună de zile prin clipe greu de gestionat (despre tantrumuri am mai scris și voi mai scrie). Trece ușor de la „copilul îngeraș” la „copilul care nu vrea deloc să asculte”. Am trecut și cu Sofia prin etapa aceasta. Atunci m-am înarmat cu cărți, am căutat pe internet să mă conving că nu fac eu ceva greșit sau dacă fac, să știu ce. Tot ce am citit mi-a prins foarte bine, am reușit să mă relaxez puțin doar știind că e normal, că din dezvoltarea copilului meu trebuie să facă parte și etapa aceasta.
Ce m-a ajutat cel mai mult din tot ce am citit a fost să știu cum ar trebui să procedez să nu devină o practică obișnuită și de lungă durată. Vă zic și vouă chiar acum.
- Cea mai importantă regulă din cele citite a fost să nu le încurajez. Ce înseamnă asta? Adică să fiu destul de fermă, de strictă în ceea ce privește regulile de la care nu ne abatem. Spre exemplu copilul se tăvălește pentru că dorește să mănânce ciorbă în sufragerie la desene. Poate să se tăvălească! Eu nu voi face ca el acum pentru că nu va fi o excepție, va dori și mâine asta și cu cât las să se repete cu atât va fi mai greu să scot un obicei care nu este nici sănătos (de a mânca în fața tv-ului) și nici confortabil pentru mine (de a strânge sau de a feri canapeaua de pete de mâncare). Dacă copilul știe sau vreți să știe regulile casei și să le respecte, singura cale este să nu vă abateți de la ele.
- Un alt lucru pe care îl fac este să nu îi recompensez criza cu ceva ce știu că îi place (desert preferat sau o jucărie nouă). Adică dacă știu că tocmai a avut o criză din orice motiv și mă apucă mila că a trecut prin clipe grele, nu e o soluție să îl recompensez. Mâine va repeta scena fix pentru că își dorește un dulce și va crede că asta e calea cea mai simplă de a obține. În această categorie nu intră luatul în brațe. Luatul în brațe, pupatul, cuvintele în care îi arăt că îmi pasă sau știu că îi este greu, NU fac parte din categoria de recompense. Cel puțin nu pentru mine. Eu consider că în acele momente copiii au nevoie chiar mai mult de ele decât de a fi lăsați singuri, izolați în camera lor sau pedepsiți. Nici mie nu îmi place după ce am avut o criză de nervi să fiu ocolită prin casă o zi întreagă sau arătată cu degetul o săptămână.
- Nu râd de copil. Nu mi se pare normal să tratez criza lui cu râs sau ironie. Eu aș face și mai urât dacă atunci când sunt nervoasă cineva ar râde sau ar fi ironic. Imaginați-vă asta puțin și vedeți ce stare urâtă o să aveți! Inclusiv faptul că fix atunci copilul este filmat sau pozat poate fi considerat a fi o formă de a nu-l trata cu seriozitate. Da, știu că motivele care l-au făcut să se dezlănțuie pot fi foarte prostești, însă de unde știm noi că nu este vorba despre un cumul de motive: oboseală, foame, lipsa atenției etc.
Acestea ar fi cele mai importante reguli pe care le țin atunci când copiii mei au crize de nervi. În cazul nostru au dat rezultate pe termen lung cu Sofia și credem că și cu Radu vor da.
Trebuie să fac o mențiune: tantrumurile vor reveni constant pe parcursul dezvoltării unui copil, adică nu vor fi anihilate de tot niciodată și nici nu ar trebui să sperăm la asta, însă e bine să știm cum îi ajutăm să le gestioneze și să ne facem viața mai ușoară cu toții. Specialiștii spun că ele încep pe la 2 ani și țin până pe la 4 ani. Asta dacă știm cum să procedăm să nu devină o stare normală pentru copil.
Ce am mai aflat pe propria piele? Răbdarea e cheia pentru multe în creșterea unui copil. E cea mai greu de păstrat, e cea mai puțin cultivată dintre toate calitățile unui om și, de cele mai multe ori, blamată (frica de a nu fi luați de fraieri ne face să ne pierdem răbdarea foarte rapid). Dacă însă punem accent pe ea, la orice vârstă, viața ne va fi mult mai ușoară. Hai să învățăm odată cu ei cum să avem răbdare unii cu alții.
Copiii voștri cum reacționează la nervi? Voi aveți trucuri speciale de a-i ajuta să le depășească? Vreau să știți că este bine venit orice vreți să împărtășiți cu noi despre crizele de furie ale copiilor voștri (sau ale voastre)! (Un alt articol pe care l-am scris și care merge ca o completare, îl puteți citi aici: Despre cearta într-o familie și chestiuni similare .)