Bijuteriile vorbesc, ne zic ce e dincolo de cuvinte

octombrie 23, 20191

Bijuteriile sunt un lucru foarte personal, ar trebui să spună o poveste despre persoana care le poartă. (Garance Doré)

În vremea copilăriei mele aveam câteva persoane în preajmă care purtau foarte multe bijuterii. Unele mari şi ochioase, altele mai mici. Nici nu conta de fapt prea mult ce reprezentau, ci numărul lor. Îmi plăcea când le vedeam cum îşi flutură cerceii mari, cum agită mâinile şi inelele scot zgomotul caracteristic la ciocnirea unuia de altul. Nu îmi amintesc ziua când proporția admirației s-a schimbat în capul meu, dar am înțeles destul de rapid că mult, nu e musai TOTUL, că mare, nu e musai IMPRESIONANT.

Toată adolescența am jonglat cu câteva inele, primite sau cumpărate de mine, cercei lungi de argint şi vreo două brățări. Însă nimic nu mă făcea să tresar, să sufăr dacă le pierdeam, dacă se stricau. Asta pentru că nu eram legată emoțional de nicio bijuterie. Admiram femeile care ştiau să le poarte, îmi plăceau cei care povesteau despre pietre, importanța lor, corespondența cu semnul zodiacal, semnificația personală a unui medalion, dar eu nu aveam nimic de zis despre bijuteriile mele.

Asta până în ziua în care mi-am dat seama că au ele de zis ceva despre mine. Asta s-a întâmplat când am privit-o mai atent pe mama. Dintotdeauna mama, comparativ cu alte persoane din jur, avusese pe mână verigheta şi inelul de logodnă, la urechi o pereche de cercei identici cu cei purtați de mine când eram mică şi un lanț subțire, foarte subțire, cu un zar micuț atârnat de el. O întrebasem despre fiecare în parte de multe ori şi aşa aflasem că inelul era ales de tata, verigheta o aleseseră împreună, lanțul cu zar era primit tot de la tata, iar cerceii, eh bine, pe ei îi purta pentru că erau identici cu ai mei. Practic ea ne purta pe noi. Bijuteriile ei eram noi, amintirile celor mai frumoase momente şi amprenta lăsată de ele în viața mamei.

De atunci au trecut câțiva ani buni. O parte dintre ei i-am trăit fără să port cine ştie ce, dar bucurându-mă de câte un charm care arăta pasiunea mea pentru fluturi, cărți, cafea sau pentru culoarea cerului. După ce am devenit mamă de fetiță, am reînceput să port cerceii din copilărie, iar Sofiei i-au fost dăruiți de către mama, cerceii ei. La 30 de ani am primit bijuteria care a început să spună povestea mea. Iar de atunci am tot ales să adaug elemente care să o completeze.

Colecția de bijuterii este ca o biografie. O poveste care spune totul despre multe capitole mai mici ale vieții tale. (Gem Hunt)

Azi lucrurile stau simplu: nu mă despart de lanțul meu la care stau atârnate 3 medalioane: o fetiță, o inimă şi un băiețel. Ghiciți voi de ce! Mi-a tresărit inima aşa tare când am primit medalionul „băiețel” la împlinirea celor 33 de ani, încât am crezut că îmi sparge pieptul. De fapt eram foarte bucuroasă că cineva îmi „citea” povestea şi mă ajuta să o înfloresc.

Mă imaginez adesea la vârsta de 70 de ani, plimbându-mă toamna prin parc, cu un şal frumos pe umeri, cu părul sur şi aranjat, cu verigheta, medalionul cu cele trei mari iubiri, cu cerceii mei personalizați pentru o mamă de doi, cu o brățară handmade realizată de nepoți, iar la piept, o broşă, un înger din ametist verde, ca ochii mamei care m-au vegheat mereu.

(Articolul no 9, sponsorizat de Venda Jewelry, scris pentru competiția Superblog 2019.)

Credit foto: www.pixabay.com

Un comentariu

  • Catalina

    octombrie 30, 2019 la 7:44 pm

    Multumim pentru articol. Mult succes

    Răspuns

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *