Cum să îți înfrunți frica și să sprijini copilul aflat în tabără

august 2, 20230

Dragii mei,

Așa cum vă spuneam și într-un alt articol aici, tabăra copilului e trambulina pe care sărim să trecem într-o altă etapă. Da, da. Nu am folosit greșit pluralul, chiar e o treabă de echipă, deși creșterea se întâmplă separat pentru fiecare dintre noi în parte, pe de o parte copilul, pe de alta părintele.

Nu e treabă ușoară însă. O spun atât ca părinte care a stat cu inima mică mică timp de o săptămână deoarece copilul nu vorbea cu mine nici cât eram eu obișnuită, nici cât simțeam că AM și că ARE nevoie. Iar toate ca toate, până la comunicare!  Însă o spun și ca Consilier parental care a avut deja în ședințe părinți dornici să știe ce să facă fie să îi vadă pe copii plecați în tabără, fie să poată rezista ei înșiși departe de copil. De asemenea întrebările voastre venite în privat mi-au arătat câteva situații destul de des întâlnite și pe două dintre ele aș vrea să le analizăm împreună azi.

Cum rezist fără să știu de el o săptămână

Una dintre nevoile părinților este aceea de control, de a ști și de a urmări totul. Asta vine pe de o parte din frică”nimeni nu face lucrurile mai bine ca mine, nimeni nu știe ce să îi dea dacă se îmbolnăvește, ce să îi zică dacă e trist etc” – iar pe de altă parte din exercițiu. Da! Devenim foarte buni la ceea ce exersăm din greu, nu-i așa? Iar rolul nostru de părinți, faptul că generația noastră de acum are grijă în mare parte singură de copiii noștri, fără să împartă responsabiitatea, decizia, frica, emoțiile prea des cu alte persoane (cum era în generațiile trecute când o împărțeau cu bunicii), ne face să devenim experți în control.

De aici și până la a-ți fi teamă să îl las pentru că nu știi cum să reziști fără el o săptămână fără să știi nimic, e doar un pas. Un pas care adesea este mascat de ”nu vrea copilul, nu doarme fără mine, nu rezistă el departe de noi atât de mult timp”. Zic mascat pentru că nici copilul nu a fost lăsat să exprime asta, nici părintele nu face o verificare personală să vadă de fapt cine pe cine nu lasă.

Însă când părintele ajunge să își adreseze această întrebare ”cum fac să rezist?” e deja un pas mare, e deja o conștientizare că nu e despre copil, ci e despre el ca părinte. Cum faci? Nu e o rețetă standard, dar e un prim pas pe care l-aș recomanda: discuție cu cineva care te-ar putea ajuta să îți dai seama care e frica mai exact și să te ancoreze pe un mal ceva mai stabil, cu o vedere de ansamblu asupra situației ceva mai obiectivă și mai de ajutor. Asta ar face o mare diferență pentru tine, dar mai ales pentru copilul tău care are nevoie de aripi să zboare, dar are nevoie să te știe bine când o face.

Ce fac dacă nu vrea să vorbească cu mine pe timpul taberei

Săptămânile trecute când Sofia era în tabără am primit două situații de la două mame diferite despre copiii lor care nu doriseră pe timpul taberei să vorbească cu ele sau o făcuseră mult prea puțin. Cumva această situație se leagă puțin de cea de mai sus, dar are și o particularitate diferită – copilul nu vrea, e la distanță, iar gândurile părintelui sunt că ceva grav s-a întâmplat acolo (o știu nu doar de la ele, am trăit-o și eu cu Sofia mea). E cumplită frământarea aceea că nu îi poți vedea chipul, ochii să știi tu cum este de fapt sau să îi auzi vocea să afli ceva oricât de mic pe care să poți da vina, să poți să îți canalizezi supărarea. Unul din mecanismele cel mai des întâlnite când cineva ne deranjează puiul, nu?

Lipsa vorbitului lor are mai multe cauze. Uneori ține strict de logistică –  nu au timp fizic să o facă pentru că tabăra este un loc cu multe activități, program strict, dar mai ales lipsa spațiului personal, unde să ai cum să creezi acea legătură de a-i transmite părintelui ceea ce ai pe suflet. Dar mai e ceva. E maturizarea copilului care se întâmplă fix atunci. Se trezește acolo singur în problema (care de multe ori nu e o problemă mare deloc), fără capacitatea de a se coregla rapid cu părintele, de a-i spune, și e pus în fața faptului împlinit de a gestiona cum știe el mai bine totul.

De câte ori când vă gândiți la ceva profund sau ceva de mare importanță pentru voi nu sunteți fix așa: tăcuți, poate puțin prea tăcuți? De ce? Pentru că e o situație care vă consumă energie din interior și pentru că e nevoie de un proces să puteți aduce ceva la lumină și pentru ceilalți. Așa e și cu copiii noștri. Tac, gândesc, consumă energie mai multă, creierul face alte legături, conexiuni pentru a rezolva acea situație nouă deoarece conexiunea veche – vorbit cu mama, aflat ce zice ea, coreglare cu ea – nu e disponibilă. Și dacă mă întrebați pe mine: CE BINE CĂ NU E! Da, creșterea, progresul, maturizarea se întâmplă mai rapid în astfel de contexte noi. 

Vă încurajez să le permiteți acest zbor din cuib, această ieșire din zona de confort, această situație prin care ei descoperă în inima lor comori, în interiorul lor o putere pe care nu știau că o au.

Fiți acei părinți care fac diferența între fricile și nevoile lor versus fricile și nevoile copilului lor. Acolo drumurile vor fi înfloritoare!

Sunt aici!

Cu drag,

Marta – Coach și Consilier parental

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *