De ce nu simt copiii noștri iubirea noastră mereu?

– Ce înfățișare ați da iubirii pe care le-o purtați copiilor voştri?

Nu vă întreb eu, aşa a început Corina Lupu, speaker şi trainer, hub-ul organizat de FasTracKids Galați pe tema „Când ştiu copiii noştri că sunt iubiți?” la care am fost și eu.

Răspunsurile, de la cele peste 20 de mame participante, au început să curgă unul după altul, mai printre lacrimi de emoție, mai printre suspine şi noduri în gât: un nor pufos, o brioşă, o marmotă, o inimă mare, un emoticon vesel, un copac înflorit, o emoție, o căldură.

Gata, acesta a fost momentul când toate am reuşit de ne-am conectat şi ne-am dat seama că vorbim aceeaşi limbă: a iubirii ce le-o purtăm.

Ştiți că se zice că toți părinții îşi iubesc copiii, dar nu toți copiii se simt mereu iubiți ? Noi, părinții, în general, spunem că ne dăm sufletul pentru copii, le facem pe plac, le cumpărăm (aproape) de toate, dar uneori tot nu pare suficient. Ați avut sentimentul acesta vreodată?

Oare de ce se întâmplă aşa?

Corina, cu modul ei efervescent, natural, deschis, a încercat să ne facă să înțelegem cât de important este să ecologizăm (curățăm) mesajele transmise de noi către ei (şi nu numai). Cum adică să le curățăm, probabil o să vă întrebați? Ei bine, de multe ori, printre rânduri se poate citi mai mult decât vrem noi să transmitem şi tocmai interpretarea aceasta este toxică. Astfel mesajul ajunge să nu fie înțeles, rugămintea să nu fie îndeplinită, regula respectată.

Atât noi adulții, cât şi copiii, ajungem să confundăm mesajele cu sentimentele. Sigur ați pățit să veniți acasă supărați, stresați, obosiți şi să vă începeți fiecare frază cu „Iar sunt jucării peste tot?” sau „Tu mereu vrei joacă, nu înțelegi că sunt obosit(ă)?”. Iar copilul să creadă că vă supără, nu îl mai iubiți, nu e suficient de bun. Practic mesajul e recepționat incorect pentru că a fost transmit greşit.

Metoda ESPERE – propunere interesantă de a primi și emite mesaje

Corina a reuşit să ne ghideze într-un mod de a transmite mesajele în mod corect, folosindu-se de metoda ESPERE (Energie Specifică Pentru o Ecologie Relațională Esențială) creată de Jacques Salomé. Această metodă propune soluții simple, la îndemâna noastră a tuturor, dar cărora nu le dăm prea uşor, în mod conştient, importanța pe care o au.

Vă invit să vă imaginați relația cu cei mici ca fiind o eşarfă: la un capăt eşti tu, părintele, la celălalt capăt e un copil. Acolo unde sunt mai mulți copii, se mai adaugă o eşarfă. Deci cu fiecare copil în parte se vorbește despre o altă relație. Suntem responsabili de partea noastră de relație, de jumătatea noastră, iar copilul este responsabil de jumătatea lui. Dacă recitim cele două propoziții de mai sus pe care i le adresam copilului când oboseala, stresul sau simpla funcționare pe „pilot automat” îşi făceau loc, observăm că nu ne mai păstrăm în jumătatea noastră de relație, făcând presupuneri, aducând indirect acuze copilului pentru ceea ce face sau despre cum este. Practic, în timpul hub-ului, Corina a încercat să ne arate cum am putea să comunicăm eficient, corect ca mesajul să îşi atingă scopul fără interpretări. De exemplu, mai bine ar fi „Mi-ar plăcea/îți recomand/te invit să strângi jucăriile după ce te joci!” sau „Mă simt obosită acum, dar ne-am putea juca după ce mă odihnesc puțin!”. Astfel copilul s-ar simți respectat, tratat ca un adult. Bineînțeles că pare greu de crezut că imediat copilul ar respecta dorința părintelui, dar cu exercițiu, cu răbdare, cu ajutor, specialiştii, şi nu numai, spun că dă rezultate. Unii dintre noi facem asta natural, intuitiv, alții avem nevoie de ghidare, de a învăța.

Nota bene!

1. Mi se pare genial de pus în practică emiterea unor mesaje corecte inclusiv cu partenerul de viață. Sunt sigură că și voi, ca și noi cele de la hub, ați avut situații în care ați provocat o ceartă doar prin simpla propoziție: „Nu puteai să speli și tu vasele azi?” care de fapt dacă ar fi sunat „Mi-ar fi plăcut să găsesc vasele spălate când vin!” lucrurile ar fi stat diferit.
2. De câte ori ați pățit să spuneți lucruri neadevărate, într-un mod urât,  din cauza oboselii, nervilor, iar apoi să vă dați seama că nu ați procedat corect și să vă simțiți foarte rău? Mie mi se întâmplă asta și deși cred că scuzele nu rezolvă problema de tot, pun preț pe ele, dar mai ales pe discuția din timpul scuzelor. Dacă suntem axați pe a ne fi bine cu noi, cu cei din jur, de a avea relații armonioase, cum zicea și Corina, vom lua copilul/partenerul de o parte și îi vom spune că ceea ce a auzit nu e despre el, că au fost lucruri spuse la supărare/oboseală și că vreți să vă dea cuvintele/felul cum s-au simțit înapoi. Unui copil de peste 2 ani îi puteți spune să deseneze cum s-a simțit și să vă dea desenul sau să caute o jucărie care simbolizează ceea ce a auzit și să vi-o dea în mână. E un fel de eliberare a lui că nu este „dezordonat, insistent, enervant etc”.

Pubela relațională – un atuu la îndemână

Un alt lucru aflat la hub a fost utilitatea unei „pubele relaționale”. Sună intuitiv, dar tot aş vrea să explic cum funcționează și ne ajută. Pe parcursul vieții întâlnim tot felul de situații, de persoane, care, fără nicio reținere, consideră că ar trebui să emită către noi păreri, să ne inducă mesaje că nu suntem destul de buni, să ne eticheteze în anumite feluri. Fără doar și poate, simțim cum acestea ne afectează. Aici intervine pubela relațională. Practic un borcan transformat în coșul de gunoi al lucrurilor auzite, simțite care ne afectează. E simplu de utilizat. Scriem pe un bilețel fix cuvintele care le-am auzit și apoi îl punem la pubelă devenind conștienți de faptul că mesajul acela nu ne aparține, nu e adevărat, nu e despre noi. Dacă persoana care a emis mesajul vă este apropiată și aveți curajul să îi înmânați direct biletul cu mesajul ce vi l-a transmis ulterior, e și mai bine, practic îl atenționați că nu considerați că acel mesaj vă aparține sau că e incorect modul cum a pus problema și asta vă afectează.

Pe tot parcursul întâlnirii s-au tot dat exemple reale, situații din viață în care nu știm cum să reacționăm, unele ivite la serviciu, altele cu cei apropiați nouă, care ne-au demonstrat că, chiar dacă suntem adulți, trăim unele lucruri ca niște copii: cu plâns de ciudă, cu ros de unghii fiind în imposibilitatea de a ne apăra direct. Practic pubela e o metodă de a ne apăra singuri de astfel de trăiri, de a le externaliza de noi, de ființa noastră.

Când se simt copiii noștri iubiți?

Poate ați avut senzația că m-am îndepărtat de ceea ce am promis că vă spun, dar toate lucrurile aflate mai sus, sunt pentru a ne învăța să ne transmitem iubirea mai clar, fără interpretări toxice. Copiii noștri se simt iubiți în situații diferite, unii când sunt îmbrățișați, alții când sunt ascultați, când ne jucăm cu ei sau când le luăm apărarea. Trebuie să vă studiați copilul sau chiar să îl întrebați direct și astfel o să vă dați seama exact când simte el iubit. Nimeni nu spune că dacă se simte iubit doar când îl îmbrățișați trebuie să îl țineți numai în brațe, dar o puteți face mai des, mai conștient.

În loc de concluzii – Temă

1. Studiați-vă copilul să vedeți când se simte bine în preajma voastră și când nu prea.
2. Faceți ceva concret să creați mai des momente de conectare și iubire.
3. Încercați să schimbați cel puțin o frază pe zi gândindu-vă la relația voastră cu el ca la o eșarfă ce vă leagă și de care sunteți responsabil doar până la jumătate.
4. Fiți convinși de faptul că sunteți părinți buni.
5. Nu-i așa că chiar aveți copii buni?

Acum să vă întreb și eu ceva: Cu ce seamănă iubirea voastră pentru copiii voștri? Dar iubirea voastră pentru voi? Mi-ar plăcea să îmi lăsați răspunsurile voastre în comentarii pe blog sau pe pagina de Facebook.

Credit foto – Vlad Mototolea