Acum aproape patru săptămâni vă povesteam pe pagina de Facebook cum mezinul familiei a început grădinița, iar etapa aceasta nouă îmi oferea și mie ca mamă încă o ocazie să îl sprijin pentru ca procesul să fie unul dorit, adică blând, treptat.
În perioada aceasta de acomodare atât a lui, dar și a mea cu noua viață de după cea de stat acasă lipiți unul de altul, am susținut și un workshop dedicat părinților care doreau să știe ce contează cu adevărat atunci când copilul merge la grădiniță pentru ca procesul să fie unul așa cum își doreau ei pentru el. Workshop-ul a adus mamelor de acolo câteva informații utile despre ce fel simt copiii etapa aceasta, cum o pot integra, ce putem noi face acasă să îi ajutăm pentru a le fi mai ușor și care sunt alte lucruri pe care le putem face în relație cu grădinița și educatoarea pentru a consolida ideea de echipă. Evident răspunsul cel mai bun este cel care ți se potrivește ție, așa că nu am lăsat ca informațiile generale să fie reperele după care cei prezenți să își construiască planul de acomodare la grădiniță, ci i-am ghidat să caute răspunsuri la întrebările importante și astfel să găsească acele soluții doar pentru ei bune.
Am simțit însă ca din rolul meu de mamă să povestesc puțin și ce se întâmplă în casa noastră acum la aproape o lună. De ce? Pentru că știu că nu suntem singurii. Pentru că știu că alți părinți ar crede că doar lor li se întâmplă. Pentru că ceea ce veți auzi e posibil să vă ajute să îi înțelegeți mai bine, dar mai ales să aveți așteptări realiste în acest proces.
Andrei, mezinul meu, se prezintă bine. Dimineața își ia la revedere de la noi, plânge foarte puțin la despărțire (sau deloc), dar apoi se liniștește și cooperează în ritmul lui la activitățile de acolo. Momentul revederii este unul cu zâmbete, e lipicios și bucuros. Însă nu același lucru pot zice despre restul zilei împreună. După somnul de prânz începe să manifeste un comportament anxios, dorește să stea doar cu mine, să ne jucăm împreună, uneori plânge, alteori urlă de-a dreptul, uneori nu vrea să se dea jos din brațe, alteori vrea să mănânce dar nimic nu îi place. Într-un cuvânt HAOS, un comportament nepredictibil.
De ce se întâmplă acest lucru?
În primul rând trebuie să știți că în funcție de temperamentul copilului (=acel fel de a fi al lui, în mare parte înnăscut și moștenit), copiii nu se manifestă toți la fel. Însă cei care au totuși astfel de comportamente acasă sunt cei care încă au de integrat noutatea din viața lor. Deși acolo se duc cu plăcere (unii refuză să se ducă), deși acolo nu mai plâng cât stau (unii plâng o vreme mai îndelungată după plecarea părintelui), deși par veseli în poze (și chiar sunt) încă sunt în proces de adaptare și acceptare a schimbării. Prin urmare undeva trebuie să scoată din ei toată această ieșire din zona de confort.
E ca și cum vă duceți voi la un interviu îmbrăcați frumos, aranjați, cu cămașă albă, cu tocuri sau cravată, vorbiți acolo frumos și politicos, dar când ajungeți acasă aruncați cămașa, pantofii și povestiți cu glas tare, râdeți manifestând prin toți porii eliberarea acelor emoții de constrângere, de situație stresantă. E o descătușare, e o manifestare exagerată tocmai pentru că și cealaltă în care v-a fost greu să vă controlați emoțiile din timpul interviului, să nu vă boțiți, murdăriți cămașa albă, să vă concentrați la discuția avută, a fost una atipică, una cu care nu sunteți obișnuiți și a fost făcută cu efort.
Copilul în acomodare la grădiniță este expus la un mediu nou, un grup nou, reguli noi, este ghidat către măsuța de lucru, către baie, către gustare, către jucăria x când cealaltă dorită de el nu e disponibilă, în toate orele în care el stă acolo. Unii copiii au nevoie de mai mult timp pentru a se adapta la acest ritm nou de viață, prin urmare, acasă se eliberează și protestează în formele lui.
Ce permitem? Ce NU permitem?
Problema părinților în această perioadă (și a mea evident!) este că deși îl pot înțelege pe copil că îi este greu cu schimbarea, nu îi pot tolera orice comportament și manifestare (și nici nu trebuie!). Sunt copii care simt nevoia să strice lucrurile părinților (telefon, laptop etc) doar pentru ca să le atragă atenția, zicem noi. Sunt alții care țipă și urlă doar pentru că știu că atenția părintelui se obține mai ușor în acest mod, sunt alții care sunt lipiți de părinte peste tot (de exemplu baie, cumpărături etc) sau fac un scandal mare când sunt lăsați cu alte persoane (bunica, bona) decât cele pe care sunt deja nevoiți să le integreze.
Vă învit să vă uitați la ce anume vă deranjează că face în perioada aceasta copilul și să vă întrebați ce nevoie a voastră este îngrădită, ținută captivă de comportamentul copilului. El nu vă poate constrânge să stați la grădiniță cu el, dar vă constrânge niște nevoi în timpul când sunteți acasă împreună. Când devenim conștienți de nevoia noastră care este amenințată de comportamentul copilului, vom vedea totul prin altă lumină. Ne vom da seama fie că prin felul în care noi reacționăm la îngrădirea pusă de el îi oferim de fapt un tipar la cum să reacționeze și el la îngrădirea pe care noi i-o punem de a sta la grădiniță fără noi. Fie că, permițând prea mult să ni se încalce nevoile noastre, îi transmitem că nu îl credem că îi este lui greu în nevoia lui, că nu e așa important ce simte. Poate fi greu de explicat așa că voi lua un exemplu.
Mă voi oferi pe mine drept exemplu. Nevoia mea este de liniște și libertate de mișcare. Comportamentul lui este cel de a țipa și a sta lipit de mine atunci când vine acasă. Deci el nu lasă nevoile mele să fie împlinite, le constrânge, nu au spațiu să fie îndeplinite. Ceea ce face ca pe mine să mă deranjeze si să îmi vină să ripostez, să le resimt foarte greu de dus.
Numai că eu, în rolul de mamă, am ca intenție să fac ca relația noastră să se bazeze pe empatie, pe ascultarea nevoilor noastre și pe acceptarea emoțiilor. Astfel că mă întreb cum pot ajuta intenția mea de mamă să se manifeste. Și ajung la ideea că îl pot asculta, îi pot oferi timp cu mine așa cum își dorește, DAR nu îl pot lăsa să țipe sau să lovească. Aici îi pun limita cea sănătoasă. Îi permit să simtă ce simte, dar nu îi permit să se comporte cum are el chef. Și de aici încolo limita va aduce cu ea procesul de doliu, despre care vă voi povesti altădată.
Un copil care aruncă mâncarea pe jos constant, este un copil care simte că părintele acordă o importanță mare mâncării sau/și curățeniei și că acolo, atunci și așa, îi constrânge și el nevoile lui pentru a simți ce simte el. (Nu vă imaginați că lucrurile în capul copilului sunt conștiente, că sunt clare, că sunt cu intenția să facă rău!)
Copiii doresc doar să fie auziți și văzuți în durerea lor! Și nu doar ei. Asta ne dorim și noi.
Pentru ca TU să poți să îi auzi durerea, asigură-te că o aude cineva pe a ta!
Sunt aici!