Şi-am condus fericiți, umăr lângă umăr

octombrie 7, 20190

V-am zis că m-am apucat de taximetrie? Da, fac taximetrie. Tot îmi ajunge la urechi că ăştia de la Uber fac bani cinstiți, că sunt oameni faini şi, ca prin vis, am ajuns să le fiu colegă. Şoferiță bună sunt, de arătat rău nu arăt (de parcă ar conta), experiență cu taximetria am, că zilnic duc şi aduc copiii de peste tot prin oraş, se pune? Ce să mai adaug, numai calități. De fapt, numai prostii! Sunt încă în şoc, aşa că, scuzați bâlbele,… dar o să înțelegeți imediat!

Marți, bărbate-miu, îmi zice de cu seara că a doua zi o să ia maşina mea şi mi-o lasă pe a lui că are speranțe să se întâlnească cu şefu’ cel mare şi cică să nu-l vadă cu Honda Civic Type R că nu-i mai măreşte salariul anul ăsta. Fiecare cu ale lui, zic, bucuroasă că am maşina asta faină pe mâini, deşi el spera să nu o mişc totuşi deloc din fața casei (aşa-i când ții la maşină mai mult ca la …orice!). Mă hotărăsc să nu-i împlinesc aşteptările şi ies să câştig nişte bani. Vorba aia, nu zilnic te ia un taxi marca Honda în România. De aici şi problema apărută de fapt!

A doua zi, dis de dimineață, mă dichisesc, mă urc în modelul Honda lustruit ca la carte, mă cufund la propriu în scaunul şoferului, mă simt din prima ca în brațele unui bărbat puternic ce te lasă să jeleşti ca apoi să-ți arate ce faină e viața. Ce senzație aveam, ce relaxare m-a cuprins de parcă niciodată nu mai făcusem altceva mai bun, mai fain! Singură la volanul acestei comori!!

Am mângâiat volanul îmbrăcat în piele, m-am jucat ca un copil la butoane, am privit cadranele de bord aşa de uşor de citit, am atins maneta din aluminiu pentru schimbarea treptelor de parcă doream să facem cunoştință. Am sărit de bucurie când am văzut că la primele picături de apă picurate din cer, ştergătoarele au pornit singure. Era timpul să pornesc la drum! Nu contează vremea, mi-am zis, când ai aşa maşină, totul este să te laşi purtat de ea. Hmm, de ce nu? O să profit de Type R la maximum, aleg modul +R ce ştiu că declanșează potențialul orientat către
pilotaj. Imediat s-a modificat ecranul de afișare al panoului de instrumente, mă bazam pe setările controlului tracțiunii, răspunsul accelerației îl aşteptam curioasă. Şi, evident, nu m-a dezamăgit!

Prima comandă era la aeroport. Minunat! Am plecat în trombă. E una dintre puținele maşini care poate atinge, în câteva secunde, kilometri peste limita acceptată. Nu fac rabat de la prudență, doar mă încred în modelul Honda. Ce noroc pe bărbate-miu, cum se uită lumea după mine, cât de repede am ajuns la aeroport. Aveam puțin timp să butonez telefonul, când uşa din spate se deschide. Tresar. În spate se urcă un om (logic), dar ce om?? Ce om!!! Se urcase chiar acel om!??

– Bună dimineața! bâlbâi eu prima! Îmi dau seama că nu pe română ar trebui să o dau, dar de unde engleză la ora aia. Aştept puțin, dar nimic! Singur, întreb timidă? (Tot în româneşte, sunt penibilă, ştiu!)

– Da, singur.

Şoc şi groază! Prințul Harry vorbeşte cu mine în româneşte!!!

Şi de aici începe aventura mea. Nu ştiu când am aflat mai exact că destinația lui era circuitul de la Nurburgring, nici nu ştiu cum am ajuns acolo, parcă la un moment dat a pomenit ceva şi de Meghan, de copil, dar ce ştiu sigur e că la primul popas s-a urcat în față, era copilotul meu. Noi doi, umăr lângă umăr, urma să doborâm un record de viteză cu maşina asta faină din dotare. Da, mă alesese pe mine pentru asta, nu ştiu unde, nu ştiu cum, ce conta! Tot ce speram era ca nu cumva la întoarcerea acasă soțul meu să afle ce departe am ajuns cu Harry. Nu i-ar păsa de fapt de Harry, dar maşina lui trebuie să fie protejată, gâdilată, e o bijuterie, nu trebuie să o supunem testelor, concursurilor de viteză. Mă bătea gândul să renunț, când Harry mi-a pus mâna pe umăr şi a zis:

– Poți să o faci! Avionul meu a fost obligat să aterizeze la Bucureşti, dar nimeni nu mă va împiedica să particip la concurs, nimeni nu te va împiedica să câştigi cursa! Iar eu sunt aici să batem recordul acesta împreună.

Şi dă-i viteză! Adrenalina creştea şi pulsul accelera cu fiecare curbă depăşită!

Mă pregăteam să zic „uraaaaa”! Dar nu puteam de vocea soțului ce-mi urla în ureche!! Mult prea insistent! De unde oare se auzea? Ce dorea?

– Trezeşte-te!! Unde ai pus cheile la maşina ta??

– Ce maşină? Unde sunt? Unde e Harry?

– Care Harry? Pe motan parcă îl chema Tom. Iar l-ați botezat?

Mă uit în jur. Nu tu Harry, nu tu concurs, nu tu circuit, nu tu mână pe umăr, nu tu Honda, nu tu taximetrie. Ceva adevăr totuşi a fost, soțul visează demuuult timp la o Honda, făcusem împreună un drive test de curând, am căutat apoi o Honda Civic de vânzare, dar cam atât. Pleca cu maşina mea, într-adevăr, a lui era în service şi, din păcate, nu e Honda. Dar şi când va fi…aşa va arăta:

I-am dat motiv soțului să râdă de mine un an. Nu din cauza lui Harry, nu datorită circuitului, nu că m-am visat taximetristă. Cică eu la volanul unei manuale?? Mm, well, ce vis frumos!

(Articolul no.2 din competiția Superblog 2019.)

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *