Câteodată seara, din diverse motive, nu mai avem timp de citit poveşti, dar ne asumăm din timp treaba asta amândouă. Ea ştie că oricum va auzi o poveste, iar eu ştiu că va trebui să inventez una. Da, am zis că nu mai e timp de citit 2-3 poveşti aşa cum îşi doreşte, nu că există seară fără ascultat măcar una.
Poveştile pe care i le inventez sunt uneori mai pe gustul ei, alteori … simte că a luat plasă. Dar nu o fac intenționat! Când nu e inspirație, nu e.
Am inventat două personaje şi când simt că vreau să îi spun ceva, să vindec sau să alin ceva de peste zi, o fac cu ajutorul lor.
Aseară povestea a sunat cam aşa:
A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Alla şi ea avea un frățior mai mic pe nume Beni. Într-o zi Alla s-a aşezat pe o bancă şi refuza să vorbească. Au încercat pe rând tata, mama şi Beni, dar nimic. Era tristă, dar mai ales furioasă. La scurt timp lângă ea a venit un băiețel care şi-a deschis o carte de colorat şi, fără să o bage pe Alla în seamă, colora cu spor.
Alla s-a mirat: ” Cum, chiar nu are nimic de întrebat? Dar el nu vede că sunt tristă?”. Şi pentru că îşi dorea foarte tare să zică cuiva ce are, dar şi să coloreze, a decis să se prezinte:
– Bună! Eu sunt Alla! Tu cum te numeşti?
– Tom! zise el scurt.
– Pot colora cu tine?
– Da!
– Mulțumesc! Ştii, eu sunt supărată!
– Aha!
– Nu pari interesat, dar am să îți zic totuşi de ce. Ieri am fost la bunici şi ei s-au jucat mai mult cu Beni, fratele meu mai mic. Iar acasă mama şi tata mereu sunt cu ochii pe el.
Fix în acest punct Sofia a exclamat:
– Aşa am pățit şi eu!
Am aşteptat să văd dacă mai are ceva de zis, iar la invitația ei, am continuat.
Tom s-a oprit din colorat şi o asculta atent. Alla a continuat:
– E greu să fii soră mai mare! Adulții se uită numai la cei mici. Tu ai frați? Tot aşa e şi la tine?
– Da, am un frate. Mai mare. Tu crezi că e frumos să fii mic? Oh, Doamne, aş da orice să mă lase puțin să fac şi eu ceva. Frații mai mici aud întruna numai „nu te urca acolo, nu pune mâna acolo, de ce nu înțelegi, nu strica aia, nu lua lucrul ăla, ai făcut caca fix acum??”.
Intonația şi sigur şi informația o făceau să fie pe burtă de râs pe Sofia mea.
– Serios, Tom?? Eu credeam că voi cei mici sunteți fericiți să fiți mereu în centrul atenției, să se joace cu voi toată lumea!
– Da, păi sigur, aşa crede probabil şi fratele meu de uneori nu vrea să se joace cu mine. Asta mă doare cel mai tare! Eu vreau să fiu lângă el mereu că face multe lucruri frumoase, dar el crede că vreau să stric câte ceva.
– Da, aşa fac şi eu cu Beni! Ce oare am putea face pentru a fi totul mai uşor şi mai bine?
– Păi mie mi-ar plăcea să vorbească fratele meu cu mine, mama şi tata să găsească mai multe jocuri pentru amândoi, iar când nu pot ceva să fiu ajutat, dar nu gonit. Ție?
– Şi eu aş vrea ca mama şi tata să găsească timp pentru a se juca mai mult cu noi, când eu am nevoie de ceva să aştepte şi Beni, nu doar eu. Aa, iar atunci când mă pregătesc de grădiniță, Beni să o lase pe mama în pace până plec că şi aşa apoi stau împreună.
– Cred că ar ajuta să vorbim cu ei şi să le spunem exact ce simțim, nu?
– Da! Sigur nu vor să facă nici părinții şi nici frații nimic rău defapt! Într-o familie lucrurile se rezolvă dacă vorbim aşa zice mama şi bunica chiar! Pa, pa, Tom! Plec să vorbesc cu familia mea!
Sofiei i-a plăcut povestea. Mi-a mărturisit că diseară poate i-o zic încă odată. A dat să se întoarcă cu spatele, dar apoi m-a luat în brațe şi peste mine a pus mâna pe Radu care adormise.
– Te iubesc, bumbăcel! am auzit-o zicând. Da, acesta e noul apelativ pentru Radu.
Bumbăcel, ai grijă peste ani să îi arăți că tot zbuciumul nu a fost în zadar şi are un partener de joacă, de glume, de boacăne (să fie mici, vă roagă mami!!!!), dar şi de suport moral. Batem palma?