De multă vreme doresc să vă scriu despre reacțiile celor din jur când aud că în viața noastră de familie o să apară curând încă un copil. Am încercat să fac un top, dar nu mi-a ieșit, așa că încep ușor și vedem ce iese.
Cel mai des sunt „complimentată” (am pus între ghilimele pentru că nu știu dacă asta e intenția lor sau e doar o formă de a spune ceva drăguț) cum că aș fi foarte curajoasă. Inițial mă simțeam bine când auzeam asta. Însă a devenit încet ca o presiune în plus pe umerii mei. Am început să dau o interpretare personală care nu îmi face musai bine şi să cred că oamenii doresc să mă numească puțin inconștientă dar sunt mai subtili. Am momente când privesc relaxat totul. Ştiu că nu prea contează ce zic alții sau cred alții, însă nu mereu reuşesc să fac abstracție cu totul.
Acum mai mult ca oricând, trebuie să mă păstrez concentrată pe mine, să fiu optimistă și să fac ce știu eu mai bine, adică să îmi iubesc copiii și să fiu prezentă pentru ei. Până la urmă totuși definiția curajului nu exclude senzația de teamă, ci doar pune accent pe puterea de a te adapta, de a îndrăzni, de a încerca să găsești soluții și de a continua.
Am fost întrebată de vreo câteva ori ce zice soțul meu, cum a reacționat el la aflarea veştii. Mi se pare tare amuzantă treaba asta. Știți, sper că nu e o noutate, dar acest copil e conceput cu el, adică a luat parte la asta, nu e ca și cum s-a trezit cu această „surpriză”. :)) Așa e și la voi, nu? Suntem părți egale de la început până la sfârșit, zic! Apropos, ca să dau puțin mai mult din casă, să știți că pentru mine reacția lui a fost un lucru care m-a încurajat din prima clipă. I-am văzut emoția, bucuria, lacrimile reținute. A fost fix aceeași reacție ca la primii doi copii. Nicio diferență. Asta spune multe.
Am mai fost întrebată și ce am de gând să fac, care e planul. Nu am înțeles deloc întrebarea asta. E ca și cum ar fi vreun plan înafară de acela de a aștepta să crească burta (şi creşte nu glumă!), să nasc, să îi creștem pe toți trei și să ne bucurăm unii de alții. Eu alt plan nu văd. Voi?
Mai aveți unde să îi puneți? E o întrebare ironică pe care am ales să o tratez la fel, dând un răspuns simplu: „Da, am început să ne organizăm pe verticală.” De fapt întrebarea venea pentru a sublinia faptul că vom fi 5 persoane într-un apartament de 2 camere. Ia să îmi spuneți voi mie câți bebeluși ați văzut/făcut și au cerut camera lor? La mine încă nu s-a întâmplat, dar totuși am zis „dacă cumva al treilea o fi mai cu moț?” și am luat măsuri să ne mutăm. Chiar vă scriu dintr-o casă nouă.
Acum o să vă descriu și acele reacții în care oamenii aleg să nu zică nimic despre burta mea care crește, însă mă privesc cu milă, cu compasiune de parcă le-ar fi rușine să mă întrebe, de parcă ar crede că deschid subiecte care dor. Să știți că port o burtă cu un bebeluș și sunt mândră la fel ca la primii doi. E copilul meu și e normal să fie mai întâi acolo. Nu evit să vorbesc despre el, dar înțeleg, decât să nu știți ce să ziceți e totuși mai bine să fiți așa, nu vă judec. Accept tăcerea mult mai uşor.
Sunteți pregătiți? Ai de gând să îți legi trompele? Fix cum citiți, așa am auzit. Poate e o întrebare normală pentru unii, însă e rară tare, nu credeți? Eu una am fost întrebată la celelalte două sarcini mai des cum aș vrea să nasc decât dacă am de gând să nu o mai fac niciodată. Nu, nu voi lua măsura aceasta. Consider că dacă nu mai vrei copii sunt o mie de alte posibilități, deci nu aș apela la una ireversibilă. Însă nu judec persoanele care o fac. E dreptul lor, la fel cum e și al meu să nu o fac. Dacă însă întrebarea are un scop ascuns de a ști dacă ne oprim aici…eeeh, uite că o să fiu la fel de subtilă și eu: „Vedem!”. :))
S-a întâmplat sau ați dorit? Nu știu ce anume să răspund la această întrebare pentru că nu e loc de un răspuns scurt. Am explicat încă din primele articole (aici şi aici) şi câteva postări că nu am exclus niciodată ideea de a mai avea copii, însă contextul, anul acesta, planurile pe termen scurt pe care le aveam pentru familia noastră nu implicau și o sarcină. Aș numi mai degrabă că a fost o surpriză. Însă pentru noi una plăcută și cred că doar ce simțim noi, eu, copiii mei și soțul meu, e tot ce contează că doar noi ne vom confrunta cu schimbarea, noi îl vom crește. Așa-i?
Cireașa de pe tort, o rudă din familia extinsă mi-a transmis prin mama că dacă tot voi avea doi băieți voi da și eu de greu și poate așa mă voi potoli din a face copii că până acum se pare ca nu mi-a fost îndeajuns de greu. Nu am replică la asta. Eu îi urez numai bine și să le fie tuturor la fel de drag să crească copii cum îmi e mie, cred că ar veni multe de la sine așa.
Sunt deschisă să mai răspund și altor curiozități. Deci? Altcineva? 🙂