Are 76 de cm şi până în 10 kg. E zâmbitor când vrea şi simte. Şi simte des Radu nostru. Nu e un articol ca să-l laud, dar ar putea fi şi asta. E un articol în care vreau să vă zic despre comunicarea cu el şi despre cât de multe ştiu cei mici deşi noi îi subestimăm destul de des.
Un lucru l-am făcut bine sigur în rolul meu de mamă şi mă felicit pentru asta: am investit timp şi răbdare să-i ascult încă din prima zi. Mi-am făcut cumva simțită prezența în viața lor şi i-am cucerit cred pentru că i-am ascultat, şi cu timpul înțeles, până să-mi vorbească în cuvinte, propoziții.
Mă uit la Radu că dacă vrea ceva din cealaltă cameră vine la mine, îmi zice „îîî” de câteva ori, întoarce privirea spre locul cu pricina şi o ia înainte. Dacă nu-l urmez, revine. Insistă până mă prind. Dacă mă duc, îmi indică cu degetul fie o jucărie (dacă e maşină e „br br” din prima, deci nu e asta), fie o carte. I-o dau. Dacă vrea să stau lângă el să ne jucăm amândoi sau să ne uităm împreună pe carte, se aşază pe jos şi indică din nou obiectul cu acelaşi „îîî”. Dacă plec (am testat să văd ce face) îl ia şi vine după mine. Se ține scai pe româneşte, până fac ca el sau până înțeleg.
Şi-a făcut un obicei încă de acum vreo câteva luni şi ştie că atunci când revenim de afară ne spălăm pe mâini şi ne retragem câteva minute în dormitor să-i dau sân. Are însă grijă să mă anunțe de când urcăm scările bătând pe pieptul meu ca să-mi amintească ce am de făcut. Nici eu nu-l las, îl asigur că după ce ne spălăm primeşte. Mă credeți dacă vă zic că dacă mai fac altceva în plus după spălat începe să plângă de zici că i-am făcut cel mai mare rău?
Prin imitație, prin joacă deja ştie foarte multe lucruri să facă. Înțelege când îl chem la masă: dacă îi este foame vine direct la scaunul lui, dacă nu, îl văd că dispare cu viteză în dormitor şi se aşază jos lângă pat. Ştie multe obiecte din casă, unde le e locul sau chiar cum fac.
Copiii noştri ne vorbesc încă de foarte mici. Ei vor să ne zică că-i doare, că nu le e somn, că le e greu cu ceva. Nu fabulez. Vă veți convinge când veți lăsa prejudecata că sunt mici şi nu ştiu şi în loc de asta veți zice pentru ei: „sunt aici cu tine, te iubesc, nu eşti singur, ştiu că e greu, sunt cu tine”. Apoi le veți vorbi ca unora care vă înțeleg atunci când vă pregătiți de parc, de mers la cumpărături, la grădiniță, la analize/vaccin, la doctor. Îi veți pregăti chiar dacă au o lună sau 4 ani. Din respect pentru ei, dintr-o dorință pentru voi de a vă educa simțul ăsta, exersând zilnic să le vorbiți, să-i faceți parte din familie, din casa voastră, din voi.
Îmi amintesc că avea Sofia vreo 2 ani jumate şi ne-am hotărât eu şi soțul meu să mergem la cumpărături imediat ce vine el acasă de la serviciu. Am îmbrăcat-o rapid şi am coborât în fața blocului aşteptând să vină el. Se înserase deja. Eu, luată cu a face lucrurile rapid, nu am realizat că nu i-am zis unde mergem. Odată urcate în maşină o văd uitându-se pe geam şi deodată încurcată la mine, întrebând: „mami, dar unde mergem acum noaptea?”. Abia atunci am realizat că ea a mers cu mine pentru că sunt mama ei, dar văzând că e noapte şi-a dat seama că nu ştie unde mergem, că e ceva diferit, şi poate a simțit teamă sau cine ştie.
E important să-i pregătim, să le vorbim despre ce urmează să fie. Chiar dacă par că nu ne aud, că nu înțeleg (clar la o lună nu vor înțelege), dar tonul nostru le va transmite ceva. De aceea e bine să ne liniştim pe noi când urmează să mergem cu ei la un control, pentru a le putea transmite prin ton, mimica feței şi gesturi, liniştea pe care o dorim la ei pentru a coopera, pentru a putea să-i facem să suporte totul mai uşor. Ştiindu-se cu noi în asta, le va fi mai uşor.
La ultima nuntă la care am fost acum vreo lună, am plecat fără să-i zic „pa” lui Radu la uşă. El rămânea cu bunica. Ştiam că nu le va fi uşor, că va plânge până va adormi. Încercasem să-l adorm eu, dar nu reuşisem. A trebuit să plec şi să-l las jucându-se. Apoi mama mi-a zis că m-a căutat prin casă, a plâns. Mi-am imaginat ce fel s-o fi simțit să mă caute şi să vadă că am dispărut profitând că el era relaxat, cu încredere în mine că nu-l las. Şi m-am simțit aiurea chiar dacă are 1 an. El ştie deja că vrea cu mine, că-l înțeleg şi are dreptul să afle şi când plec încă de dinainte. Chiar dacă asta înseamnă plâns, dar măcar ştie că nu l-am mințit, că nu am profitat de relaxarea lui. Am avut noroc că mama i-a vorbit la fel, că l-a făcut să-şi dea seama că nu e singur, că mă întorc.
Nu trebuie să-i tratăm că-s mici şi nu pricep. Ei pricep, noi nu vrem să înțelegem asta şi ne mințim pe noi că le va trece „pân’ se-nsoară”, că sunt „mămoşi”, că nu trebuie să dăm noi explicații copilului. Nu trebuie, dar ar fi frumos! E şi copilul un om! Şi unde mai pui că e din carnea noastră! Dacă nu lui, atunci cui?