Le văd prin parc, pe stradă, pe bancă stând în alertă, gata să o ia din loc iarăşi dacă e nevoie, dacă se aude un scâncet! Ştiu fața aia! Am avut-o şi eu! Sunt zile când încă o mai am. Ştiu dorința aia de „vreau o clipă doar a mea”! Ştiu şi gândul permanent de „dacă ar dormi mai mult timp legat, aş fi alt om!”
Într-o zi în parc una dintre noi, pentru că e un „noi” aici, a lăsat orice la o parte şi s-a întins pe o bancă. A stat doar un minut, poate două, şi i-a fost ruşine cred să mai stea. S-a ridicat şi s-a aşezat iar în poziție de alertă. Dacă bebeluşul din căruț ar fi scâncit, sigur era drepți şi tot înainte. M-am recunoscut în mămica aceea şi în toate ce le văd obosite, pe fugă în toate, fără tihnă în parc să nu fie prea cald, prea soare, prea vânt.
După ce m-am văzut puțin mai „liberă” în tot acest proces de creştere a primului meu copil, mi-am zis că numai din vina mea am resimțit unele lucruri ca fiind grele. Dacă aş fi lăsat şi eu lucrurile să se întâmple mai uşor, mai de la sine, poate aş fi fost mai puțin în gardă şi mai mult relaxată. Am făcut chiar şi scenarii la al doilea că lucrurile vor sta altfel. Şi ce credeți? Îmi ajustez mersul pe stradă după cum îl simt pe el în căruț, îmi schimb mimica la masă doar-doar l-oi face să guste ciorba. Am visat la ambii în timp ce-mi vărsam fierea în toalete cum mă voi plimba cu căruțul şi voi avea o carte în poşetă pentru a citi frumos pe o bancă. Credeți că s-a întâmplat vreodată aşa? Nu! Copiii mei au avut senzor de trezire pus fix la pantofii mei. De ei sau poate de mine, nu ştiu! Dar aşa a fost!
Azi, când încă mai merg pe vârfuri prin casă să nu-l trezesc când doarme, când încă nu deschid tv-ul cu zilele pentru a nu-l obişnui aşa, când îmi ajustez totul după ei, îmi dau seama că 10 de ar mai fi la fel aş face, la fel aş fi.
La fel a-i fi şi tu! Aşa cum eşti azi! Pentru că aşa cum eşti azi e despre ce fel te va simți el o viață. Ce fel va simți că e mama lui în relație cu el. O mamă ce lasă să mai treacă o zi până să doarmă, ce lasă să mai treacă o zi până să facă un duş singură, ce lasă să mai treacă o zi până să fie singură la toaletă, lasă să mai treacă o zi…pentru că asta e mama lui. Mama care eşti tu! Mama care s-a născut în tine şi care aşa simte să fie.
Nu e uşor când e prea plin sacul de zile şi momente aşa, când ai senzația că nu mai ştii unde eşti tu de fapt. Ai vrea aer, ai vrea să începi serviciul, să crească mai repede, arunci vina pe unul şi altul că nu te înțeleg, că nu ştiu cum e. Iar apoi toate trec ca prin farmec când vin şi se cuibăresc în tine: unul la stânga, unul la dreapta. Sau când te îmbrățişează, îți zâmbesc, îți gustă mâncarea (aliluia!), îți zic că te iubesc! Sacul devine uşor şi te bagi la somn zicând: merită! Chiar merită! Iar mâine, ghici ce? Vei face iar duş în compania celui mic sau pe fugă. Şi ce dacă?! Asta e mama care s-a născut în tine! Şi e minunată!
Simți asta?