Stăteam întinse pe pătură la umbra copacilor şi o invitasem să privească cerul. Tati şi Radu erau puțin mai departe priveau nişte bărci cu motor pe un lac. Nu eram perturbate de nimic pentru câteva minute cel puțin. Perfect pentru amandouă, dar niciodată de ajuns totuşi pentru ea, aş zice.
– Auzi păsările? Hai să le ascultăm puțin doar pe ele. Îți place aici, Sofia?
– Da, mami. Dar…
– Dar ce e?
Mă gândeam că vrea ceva ce nu avem la noi sau că vreo nevoie fiziologică ne strică momentul, dar nu.
– Mami, ție îți place de mine?
De o vreme face parte din rutina noastră o întrebare de genul acesta. Iar eu o asigur iar şi iar ce-mi place, cât e de frumoasă, înțeleaptă, minunată. Pare convinsă încă vreo două zile, mulțumită de răspuns, dar apoi revine sub altă formă: „de ce mă iubeşti?”, „cât mă iubeşti?”, „crezi că sunt frumoasă/curajoasă?”etc. De multă vreme am înțeles că nu am cum să le fac să dispară cu totul, dar fiind aici lângă ea şi răspunzându-i constant cu răbdare, sper că şi le va însuşi şi le va accepta cu adevărat.
Dar de data asta nu ştiu ce anume m-a inspirat la a întoarce întrebarea altfel.
– Dar ție îți place de tine, Sofia?
A fost încurcată, dar a răspuns:
– Nu prea! Nu îmi place nimic la mine … cred!
Inima mea a luat-o la galop puțin, dar am zis că nu e momentul să zic „vaai, dar de ce?? Ar trebui!”. Am lăsat să fie linişte puțin între noi. Şi apoi ea a continuat:
– Îmi plac ochii mei! Sunt frumoşi, nu?
Îi laud ochii, „bruni” cum zice ea, foarte des. Şi mi-am dat seama că numai prin laudă, prin cuvinte, prin a verbaliza voi reuşi să aduc lumină în ea. Toți cred că funcționăm aşa de fapt. Eu sigur mă bucur de un compliment, de o reacție, remarcă orice chiar şi acum. Dar în ea vreau să aduc iubirea de sine şi bucuria de a se privi, de a se asculta, de a se simți bine în pielea ei, de a fi împăcată că e minunată şi poate fi şi mai şi.
– Ar trebui să te uiți şi la picioarele tale. Sunt drepte, lungi. Eşti înaltă şi îți stă bine cu orice! Zâmbetul tău e minunat. Iar eu mai văd ceva minunat în tine. Curajul de a încerca lucruri noi. Nu oricine îl are, dar cei ce-l au, vor avea o de câştigat. Toți oamenii doresc să fie în preajma unei persoane ce vorbeşte frumos, iar tu vorbeşti foarte frumos cu toată lumea.
– Uneori mai țip!
– Şi eu! Dar tot vorbesc frumos, nu? Adică nu jignesc, nu ameninț! Aşa e?
– Da! Adică nu zici prostii.
– Toți avem şi clipe grele, suntem furioşi, obosiți, dar asta nu înseamnă că e ceva rău. Noi tot frumoşi suntem în suflet, tot frumos ne purtăm, tot binele îl vrem. Înțelegi? Oamenii care gândesc aşa sunt fericiți mereu şi toți vor să fie în preajma lor.
– Chiar, mami? Chiar crezi că toți vor dori să fie prieteni cu mine?
– Nu ştiu dacă toți, dar mulți sigur. Însă cu unii nu vei dori tu să fii prietenă şi e perfect normal şi asta.
Ar fi continuat întrebările, discuția, dar s-au întors băieții. Tati, care trăsese cu urechea, era curios să afle cum ajunsesem să vorbim filosofic! Ee, dacă nu noi, fetele, atunci cine?
Cred că avem o datorie morală de a le pune oglinda în față de mici, nu doar pentru fizic, ci mai ales pentru ce e dincolo de el. Copiilor le e foarte greu să discearnă binele de rău, frumosul de urât. Mai mereu cred că alții sunt şi mai şi, dar e tot datoria noastră să le arătăm că ei sunt buni, că pot face lucruri frumoase. Dacă o facem cu măsură, corect, fără a-i compara, fără a fi exagerați sau a le lăsa impresia că doar ei contează, doar ei sunt importanți, cred cu tărie că vor prinde aripi magice să facă lucruri frumoase şi să aibă o stimă de sine crescută. Însă, repet, trebuie să fim atenți la măsură, filtrele noastre trebuie să fie bine curățate pentru a oferi sprijin atât când stima copilului de sine e scăzută, dar şi când ceea ce vede el nu e conform cu realitatea.
Dacă vă place ideea şi găsiți momentul, încercați şi voi să aflați dacă se plac şi ce le place la ei mai exact. E un exercițiu interesant pe care eu am de gând să-l mai repet cu ea. Sigur voi descoperi mereu altceva.