De aş vrea şi nu prea aş avea cum să ascund de Sofia mea prea multe. Cum ziceam, de aş vrea…noroc că nu vreau. Dar uneori deşi nu îmi prea stă gândul la a-i zice, ea tot mă citeşte că aş avea ceva ce țin doar pentru mine.
Aşa se face că în timp ce stau eu cu gândurile mele, ea vrea să ştie tot. Vă redau un mic fragment de conversație ce a avut loc chiar azi:
– La ce te gândeşti, mami?
– Nimic special. De ce?
– Ai aşa o față serioasă şi parcă tristă.
– Ți se pare. Nu sunt tristă.
Mă lasă în pace şi pleacă la ale ei. Stă ce stă, mai trec vreo 30 minute şi ne reîntâlnim în timp ce eu pun masa, ea fără să îi cer eu mă ajută şi scoate furculițe.
– Tu mă mai iubeşti?
– Da, cel mai mult din lume! (Nu m-a mirat că întreabă, o face des! Deşi îi zic des şi fără să întrebe.)
– Pe Radu?
– Da, mami şi pe Radu!
– Cât?
– Cel mai mult din lume şi pe el.
– Pe tati?
– Şi pe tati!
– Tot cel mai mult din lume, nu?
– Da, tot aşa! (Deja mă amuza.)
– Dar pe tine te iubeşti, mami?
– (pauză de respirație) Eu cred că da! Dar de ce întrebi?
– Păi ca să ştiu!
Am terminat de aşezat masa în tăcere. Apoi i-am chemat pe băieți şi cât ei se spălau pe mâini îi zic că îmi plac întrebările ei. Ea crede inițial că mi-a plăcut întrebarea cu unde e sticla ei cu apă pe care mi-o adresase cu 2 minute în urmă, o lămuresc şi ea nu se lasă:
– Totuşi tot tristă parcă eşti!
– Sunt puțin obosită, nu tristă! Stai liniştită!
Şi vine să mă îmbrățişeze.
Iar acesta e doar un exemplu. Cel mai recent, nu musai cel mai elocvent, dar unul care îmi place. Atenția ei îndreptată spre mine mă face să cred că sunt o mamă destul de bună, deşi totul e despre cât de mult contăm noi pentru ei. Cât de mult ne studiază, câte gânduri şi griji îşi fac în căpuşorul acela mic al lor pentru noi şi câte avem de învățat de la ei.
Chiar am un copil aşa mare? Oare vom reuşi să păstrăm relația de acum?
Ai voştri cu ce discuții/replici vă surprind? Simțiți că vă dau lecții?