Eu adoram vacanțele la bunici. Acolo mă simțeam liberă, alintată. Nu în sensul că acasă era ceva rău. Era o libertate aparte în casa bunicilor. Un sentiment pe care îl trăiam doar la ei. Nimeni nu te punea să faci nimic, nu era o oră de trezire, de culcare, nimeni nu se îngrijora dacă stăteai prea mult la joacă sau nu mâncai tot din farfurie. Cel puțin aşa resimțeam. În realitate cred că nu-mi păsa aşa tare de a face lucrurile într-un fel anume şi de aici sentimentul de libertate, fără presiune.
Vacanțele copiilor mei nu au fost legate de statul acesta la bunici pe termen lung. Cel puțin nu deocamdată. Sofia până anul trecut nu spunea că doreşte să stea fără noi. Când nu am avut cu cine să o lăsăm şi a trebuit să stea totuşi acolo, aveam grijă să potrivim totul la dungă pentru a nu se răzgândi. Şi ce credeți? Odată ajunsă acolo nu dorea să mai vorbească cu noi nici la telefon, era mereu „ocupată”. Nu se punea problema de plâns. Dar faptul că nu vorbea cu noi îl simțeam ca pe o pedeapsă că am lăsat-o.
Anul acesta lucrurile s-au schimbat. Deci vă dau veşti bune vouă celor ce sperați să vină o vreme când vor cere să doarmă la bunici şi care îi şi aveți disponibili şi îi puteți lăsa cu încredere. Deci la 5 ani, în vacanța de vară, vorbim despre Sofia care a dorit de 3 ori să plece fără noi. Nu doar pentru o zi. Ci chiar câte patru zile grupate. Bunicii au fost încântați să o aibă acolo, ea a venit de fiecare dată foarte veselă şi fericită înapoi.
Mă gândeam la ce a dus la schimbarea asta şi m-am oprit la două ipoteze: vârsta ei şi absența de acolo a frățiorului mai mic.
Vârsta vine cu dorința de libertate, de independență pe care ei doresc să o exercite cât mai mult posibil. Noi îi permitem asta acasă, dar ca orice părinți avem şi reguli. Nu cred că regulile o încurcă, nu sunt deloc unele stricte pentru că nici nu a fost cazul de aşa ceva, dar acolo e altfel cu siguranță.
Absența frățiorului mai mic însă e un factor care inițial mă speria. Îi intuiesc nevoia de a sta uneori fără el, de a face lucruri în voie, fără să se ascundă să deseneze în linişte, să vadă desenele ei preferate când vrea (cu program şi alea) dar nu doar când el doarme, să nu mai fie un omuleț după urmele ei la orice pas, să nu mai fie dată jos din brațe din cauza plânsului lui sau chiar forțat de mâna lui care nu suportă ca mama să nu fie doar pentru el. Ea i-a făcut loc, dar uneori şi-ar dori să vadă că poate şi el să înțeleagă nevoile ei şi să-i dea spațiu. Iar el încă nu le înțelege.
Nevoia ei de spațiu şi timp fără el nu o mai găseşte acasă la aceiaşi intensitate ca înainte. O găseşte însă la bunici şi asta mă face să mă doară puțin. Apoi mă scutur bine şi realizez că zilele ei fără el (şi noi) sunt de fapt cam acelaşi lucru ca o oră pentru mine fără ei. Un timp de deconectare de la rutină în care prinde puteri pentru zile pline de stat împreună cu mai multă înțelegere şi răbdare din partea ei, cu dor din partea lui.
Aşa că sunt bucuroasă pentru ea că are bunicii, casa lor unde îşi trăieşte o parte din zile, îşi creează amintiri cu ei, unde râd cu toții de ceea ce zice şi face. Zile în care bunica îi face tot ce pofteşte ea, bunicul o plimbă, nimeni nu vrea să o învețe nimic direct şi totuşi unde învață intuitiv atât de multe, iar emoțional lucrurile se aşază. Ea primeşte toate astea, iar între timp noi îi ducem dorul şi ne trăim şi noi libertatea de a-l iubi, îmbrățişa pe Radu fără să ne simțim vinovați, fără să ne măsurăm cuvintele ce pot fi interpretate prea uşor de mintea ei de copil (sau poate doar ni se pare) şi să reînviem o parte din noi ca şi părinți de copil mic. Ceea ce e diferit de părinți de copil mai mare sau de părinți de doi copiii.
Da, Sofia e la bunici chiar acum şi profită din plin, iar Radu nu aş putea spune că se lasă mai prejos. ❤
Copiii voştri cer să stea la bunici?