Probabil nu are sens acum pentru voi de ce scriu despre primele zile cu bebe acasă. Dar trebuie să o fac! Am câteva prietene ce au născut în perioada de după mine. Cu aproape toate am păstrat o legătură atât pe timpul sarcinii, în travaliu şi toate mi-au scris în primele zile de după ce au venit cu bebe acasă. Recunosc că şi eu le-am lăsat intenționat uşa deschisă către asta. Ştiam că vor avea nevoie, aşa cum şi eu am avut nevoie şi cum sunt şi acum zile când am.
Azi una dintre ele mi-a scris! Dar nu e despre ea articolul acesta! E despre noi toate în momentul venirii cu bebe acasă. Nu contează nici dacă e primul sau al cincilea (cred!). Trăirile sunt intense oricum! Nu mă refer la alea de „cât e de adorabil!”. Mă refer la alea în care îți vine să mori din cauza unor dureri fizice (fie că ai născut natural sau prin cezariană) şi în cap ai o furtună, o ceață de gânduri negre.
Am tot zis că voi scrie despre prima lună cu Sofia acasă care, deşi dormea bine, era destul de liniştită, eu mă simțeam depăşită, îmi venea să urlu cu ea când pleca tati dimineața şi ne lăsa singure, să plâng că nu ştiu să împac ce mi-ar fi plăcut să fac, ce eram obişnuită, dar să fiu şi cu ea. Visasem la ea mică, adorabilă, aşa şi era, dar parcă nu mă puteam bucura. Nu îmi ieşea nimic bine, stima mea de sine era scăzută, durerile, hormonii şi ce o fi mai fost pe acolo, mă transformaseră în alta! Simțeam ceva de nedescris când vedeam că alții pleacă în vacanță, că se duc lejer la pădure, iar eu abia ies în parc. Însă, am mai scris despre asta, după 2 luni începe să apară soarele. Soarele ăsta aduce cu el şi regrete. Regret că nu te-ai bucurat de primele săptămâni cu tot sufletul, întreagă, de bebele tău drag, care nu va mai avea niciodată o zi, o săptămână. Şi îți promiți că la următorul va fi altfel.
Dar ce credeți? La Radu lucrurile deşi au stat puțin mai bine în legătură cu emoțiile, cu faptul că are nevoie doar de mine, că cere sân la 10 minute, că plimbarea e uneori un fiasco, că zilele neproductive sunt fără număr, vine altceva unde nu vezi luminița. Trebuie să te împarți. Când Radu avea 3 săptămâni, tati a început munca, Sofia era în vacanță şi eu eram îngrozită să rămân doar cu ei. Chiar şi azi îmi amintesc ce presiune puneam pe mine să fac cu ea activități cât el face nani, să fac mâncare, curat, să arăt că pot, că nu sunt depăşită. Aveam zile când țipam mult, la ea, la tati şi tot eu le ziceam apoi că nu mă recunosc! Mă rugam mult să nu stric ce făcusem bun cu familia mea până atunci. Presiunea pe care mi-o puneam pe umeri uneori îmi aducea şi satisfacții, dar eu nu ştiam să mă bucur. Eram nedormită noaptea, ziua agitată să fiu cu ea, să fac tot ce făceam în casă deşi nu îmi cerea nimeni. Durerile fizice de la naştere erau şi ele prezente încă. Şi când credeți că am simțit abia că va fi bine? Abia după aproximativ 2 luni ale lui bebe, fix ca şi prima dată.
Chiar şi acum la 10 luni avem zile grele, zile în care mai ridic tonul, zile în care ne certăm, nu ne iese, am vrea să facem multe, DAR e altceva! Şi ce vreau să zic prin asta e că aşa va fi şi la tine, la voi!
Perioada imediată cu bebe mic acasă nu e despre cum e el! El e mic şi adorabil, te vrea doar pe tine că atât cunoaşte, are o mie de nevoi şi tu eşti singura pe care o vrea! Nu e nici despre tine cea de dinainte sau cea care eşti de fapt! E despre tot ce tu nu poți controla! E despre tot ce nu vei mai fi! Nu vei mai fi niciodată tu şi soțul tău, nici tu şi un copil, nici voi trei de dinainte. Perioada asta e despre o schimbare ce a venit şi tu tot nu ştii dacă eşti pregătită. Nu te mai simți vinovată (dacă poți) pentru că nu te poți bucura, pentru că plânge, pentru că te vrea doar pe tine, pentru că nu mai poți, nu mai ştii să te împarți! E normal să fie aşa! Nu cred să fi fost la altele numai frumos!
Poate nu mă crezi, dar acum privind în urmă nu aş schimba nimic esențial pentru că nici nu cred că aş şti ce şi nici cum. Singurul lucru pe care îl poți face este să aştepți bucurându-te totuşi că eşti una dintre femeile care au prilejul de a trece prin asta. Da, e un prilej! Asta a fost marea mea revelație de după! Vei înțelege mai târziu când lucrurile se vor limpezi puțin! Îți vei da seama că ăsta e fix scenariul în care ai fi vrut să fii, dacă ai fi avut de ales, şi nu altul. Deşi e greu, e cel mai bun lucru trăit pentru o femeie care vrea să fie mamă! Aici e de tine!! Nu în situații de teamă că nu vei strânge un bebe în brațe niciodată, că nu ai reuşit să duci o sarcină la termen, că nu a supraviețuit sau că nu mai eşti tu. Bucură-te că grija ta e asta, că greul tău e ăsta şi nu altul.
Nu va curge lapte şi miere după astea două luni, dar îți promit că va fi total diferit. Oricât de greu e acum, îți vei găsi echilibrul, dorința de a face chestii plăcute vouă, vei găsi bucurie în multe lucruri care acum nu au niciun farmec. Oferă-ți între timp plăceri mici ca îmbrățişări cu copilul mare, soțul, o cafea servită la pat, o ciorbă bună făcută de cine vrei tu! Aşază-te lângă ei şi spune-le că sunt tot ce ai mai bun! Pe copilul mare priveşte-l şi vorbeşte-i din inimă despre ce minunat e el şi cum împreună veți reuşi să îl creşteți pe bebe. Visați la prima vacanță după perioada aceasta şi la orice vă face plăcere.
Vei vedea că multe din cele întâmplate acum ți se vor părea şi comice peste ceva vreme! La un moment dat vei deveni şi nostalgică pentru că timpul trece prea repede şi copiii cresc! Vor fi şi zile în care te vei întreba dacă eşti o mamă îndeajuns de bună! Dar ia-le pe rând!
Ia vezi, cel mic zâmbeşte prin somn? Nu rata asta! Numai o dată se întâmplă să fie prima dată!
Curaj! Chiar poți!!!
Faceți cadou articolul acesta unei proaspete mămici! Eu zic că se va bucura că cineva o înțelege şi că te-ai gândit la ea!