În 5 din 7 seri suntem cu copiii în parc. Ne împărțim care şi pe cine supraveghează. Cel ce primeşte copilul mic va face mulți paşi,fie că-i dă drumul pe jos, fie dacă îl plimbă cu căruțul. Copilul mic vrea să vadă tot, e curios şi nu are vârsta să fie lăsat să exploreze, deci părintele face paşi. Cel ce va fi cu ochii pe copilul mare poate sta şi jos, chiar socializa cu alți părinți, DAR în acelaşi timp va face scurtă la gât de atâta foială urmărind copilul care fie e la leagăne, fie la tobogane, fie se cațără. Dacă parcul e plin, aşa cum se întâmplă în majoritatea zilelor de vacanță, e grav.
De aceea soțul meu a venit cu ideea ca în parc să încercăm să îmbrăcăm culori mai aprinse: portocaliu, galben, albastru. Nu atât noi, deşi uneori şi noi, dar mai ales copilul mare. Aşa că avem tricouri special păstrate pentru parc.
Ce faci însă când constați că ajungi acolo şi te concentrezi pe culoarea portocaliu şi îți sar în ochi ca nişte mingi alte 8 persoane fix cu aceiaşi culoare? Păi ce să faci? Scurtă la gât! Deobicei avem convenția să anunțăm unde stăm. Dacă schimbăm locul, atât ea cât şi noi, dăm de ştire. Însă copilul e copil, se ia cu joaca şi uneori constatăm că e departe de noi fără să fi anunțat, dar asta nu fără ca ochii noştri să fi urmărit culoarea tricoului.
Ce faci însă când copilul vrea el să aleagă ținuta de parc? Un tricou alb cu unicorn i se pare perfect chiar! Îl laşi că are dreptul şi el să exerseze treaba cu asortatul, alesul şi decisul ținutei, nu? Şi mai şi speri că alb nu e culoare de parc. Chiar nu e în rândul copiilor! Dar este în rândul adulților, vă zic eu!
Urmăreşte acum culoarea alb, care pare că a băut o Cola înainte (nu culoarea ci posesoarea ei), în timp ce multe tricouri tot albe, dar înalte, stau pe post de stană de piatră printre copii şi nu poți vedea nimic din colțul unde şi tu stai stană de piatră.
Tati propune să ne luăm toți fluiere. Un fluierat = sunt aici! Două fluierături = am căzut. Trei fluierături = treci acasă!😂 Glumesc, evident!