Când viața bate speranța şi inima ți-e grea

august 6, 20192

Dragii mei, sunt o fire optimistă de felul meu. Văd bine şi frumos chiar şi în cei care nu debordează de asta, caut scuze celor care nu s-au sinchisit să gândească că reacționând într-un fel ar putea să strice ziua cuiva. Încerc să aduc zâmbete celor din jur, să sar în ajutor atât cât ştiu şi pot. Însă în ultimele zile ceva s-a schimbat.

Am avut o perioadă lungă în care am ocolit ştirile de la tv şi nu am vrut să ştiu mai mult decât intuiam dintr-un titlu de pe net. Atât! În rest eram cu ai mei aici acasă, cu luptele noastre mici, dar importante, în a-i creşte frumos, sănătos, armonios. Îmi era bine aşa şi timpul îl foloseam pentru a mă uita mai mult spre ai mei, în mine şi în a căuta să facem timpul nostru să fie unul de calitate. Însă la urechi mi-a ajuns cazul din Caracal care m-a consternat, m-a lăsat fără energie, m-a făcut doar să strâng din dinți şi copiii în brațe mai tare. Sincer vă zic că am devenit aşa fricoasă zilele astea încât orice zgomot mă face să tresar, orice sirenă mă face să gândesc numai la rău, visele au devenit coşmaruri.

Nu aş vrea să intru în amănunte pentru că o fac alții prea mult deja cu ce se întâmplă în lume, în țara noastră, dar deodată văd partea goală a paharului şi ce fac eu aici mi se pare neînsemnat în comparație cu nevoia pe care o au unii. Mă tot gândesc de câteva zile că a vorbi despre cum să-ți creşti copiii cât mai aproape de tine, ascultându-i şi tratându-i firesc, omeneşte aşa cum merită încă din burta mamei, e ceva atât de departe de realitatea care macină lumea asta. Deşi sper ca aici să nu-mi dați dreptate. Sper să mă contraziceți şi să-mi inoculați importanța egală a lucrurilor astea.

Mă tot gândesc că şi părinții fetelor alea le-au tratat frumos, educat, iubit, ascultat, dar a venit un monstru să le curme viața, să schimbe destinele familiilor astea pentru totdeauna. Ce-i de făcut? Mă tot gândesc la asta! Ce aş putea face eu sau noi toți ca părinți să-i ferim, să-i protejăm chiar şi când le dăm independența firească şi necesară?

Nu am răspunsuri. Nu am soluții. Am multe întrebări, lacrimi şi frici. Mă simt derutată, scursă de energia şi inspirația ce-şi aveau casă în mine până acum două săptămâni.

Prin urmare am ales să mă concentrez puțin mai mult pe mine câteva zile, pe a prinde puteri, pe a mă odihni, pentru a reintra în modul ăla de a construi ceva frumos, cu suflet şi a ieşi din starea în care simt că orice aş face e oricum în zadar. Am un gând nou încolțit de ceva vreme şi pe care aş dori să-l ajut să înflorească. Mi-ar plăcea să vă fac părtaşi la el la momentul oportun, dar pentru asta am nevoie de puteri, de energie şi de a fi puțin mai mult cu ai mei. Nu e un anunț că voi renunța la blog, deloc chiar, nici măcar unul că voi lua o pauză, e mai mult starea mea de acum şi o justificare pentru tăcerea mea din unele zile.

Au fost vreo două persoane care au remarcat lipsa elanului din ultima vreme şi abia atunci am înțeles că vă sunt datoare cu o explicație. E adevărat că seara citeam tot ce prindeam legat de cazul ce vuieşte în țară acum, iar ziua mi se părea aşa banal ceea ce am eu de zis, de povestit, încât renunțam la a lăsa ceva scris.

Sunteți o mână de oameni aici la care eu țin mult şi ştiu că sunteți toți dornici de a face bine, de a vă creşte copiii frumos şi SPER că lumea asta mare va fi la fel de bună să ni-i primească. Rămâneți aşa! În jurul vostru faceți bine, fiți responsabili, nu treceți indiferenți prin viață. Binele meu mic şi cu binele vostru mic poate vor face ca griul să fie mai spre verde, ca piatra să fie acoperită de iarbă. În asta încă mai cred.

2 comentarii

  • Cristina

    august 6, 2019 la 2:59 pm

    Intr-o vreme, traiam drama celor din Siria. Parcurile si strazile din Galati imi apareau in minte rascolite de bombe si parca vedeam copiii de acolo cazuti aici, langa mine. M-a urmarit atat de mult ce se intampla acolo, incat nu mai eram prezenta pentru ai mei, pentru familie, pentru prieteni. Suferinta mea nu a ajutat pe nimeni. Nici acolo, nici aici.
    Am luptat sa ma intorc in prezent si in realitatea mea. Nu stiu sa iti spun cum am facut-o, decat ca am privit mai mult in ochii celor de aici. Nu ca sa ma cufund in egoism, ci ca sa pot trai aici.
    Asa ca nu iti spun nici ce sa faci, nici cum sa faci. Doar iti trimit o imbratisare. Si iti amintesc de gandurile noastre frumoase de a creste copii care sa schimbe realitatea de maine…aici…sau departe.

    Răspuns

    • admin

      august 7, 2019 la 12:07 pm

      Iti multumesc pt cuvinte si empatie!

      Răspuns

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *