Euforia de la 12 noaptea trecuse de puțin timp. Puținele artificii rămase pe cer îşi pierdeau din intensitate. Am găsit-o privind pe geam, cu lumina stinsă şi cântând ceva inventat de ea: „aş vrea să fie artificii mereu, să le privesc mereu, să nu treacă seara aceasta niciodată.” Am rămas tăcută în spatele ei până m-a simțit că sunt acolo. Apoi mi-a zis că o doare că trece seara aceea aşa repede, că nu poate să se bucure de artificii mereu. Am strâns-o în brațe atât de tare încât a icnit!
– Mami, îmi vine să plâng că se termină seara!
Şi mie îmi venea să plâng…şi atunci şi când eram mică. După seara de revelion mi se punea un nod în gât şi stăteam în aşteptarea şcolii, a grijilor de şcolar. Apoi în liceu la fel, ştiam că iar trebuie să încep naveta săptămânală, iar chinul să fiu tare, sa fiu puternică. Îmi facultate ştiam că urmează sesiunea, zile cu emoții, proiecte. Iar de când m-am angajat ştiam că urmează zile de muncă, agitația obişnuită. Din amorțeala aceasta ieşeam abia în februarie/martie.
Nu am putut să o las să înceapă să resimtă de la vârsta aceasta că după Sărbători nu e chiar plăcut. Am privit în continuare pe geam şi am propus să ne punem o dorință. „Să fim fericiți şi sănătoşi şi împreună”, a zis ea.
Mă regăsesc în copila mea! A înțeles în ce constă adevărata bucurie şi îşi doreşte iar şi iar exact ce trebuie.
I-am zis că e o dorință frumoasă şi bună, dar că poate îşi mai doreşte ceva pentru ea şi atât. Iar ea a zis că da! M-am bucurat şi am aşteptat să aud ce:
„Să fii cu mine mereu!”
– Sunt aici!
Sunt recunoscătoare că pot fi! Sunt recunoscătoare că am trecut prin atâtea momente cu nod în gât ca să fiu acum aici, cu ea, să mă bucur că pot fi mama ei şi a lui. Să fie ai mei mereu şi să fiu a lor mereu! Dincolo de tot…pentru totdeauna!