Nu ştiu cine a spus vorba aia înțeleaptă că atunci când copilul e trist, supărat, nervos, să deschizi brațele mai tare şi să închizi gura. Sunt de acord cu ea. De multe ori dacă plânge şi tu explici, vorbeşti cu el, fie şi de bine, duios, el se porneşte mai tare parcă. Dacă el țipă şi tu îl cerți, la fel, țipetele sunt mai mari, mai puternice. Dar dacă ai tăria, puterea, răbdarea, să deschizi brațele, să nu zici nimic, ca prin magie lucrurile se limpezesc în el şi între voi mult mai repede. Cel puțin aşa era când am încercat eu ultima dată.
De câte ori ați făcut aşa? De câte ori între a nu-i zice „ți-am zis eu să nu alergi” bine intenționat, „gata cu plânsul” la fel de dornici de a face bine, ați ales să-i îmbrățişați? Să-i mângâiați şi să le transmiteți doar prin simpla prezență „sunt aici, copile!”?
Recunosc că tare uşor îmi era să fac asta când era ea mai mică sau înainte de a fi în formula aceasta de patru. M-am tot analizat şi întrebat ce s-a schimbat de fapt de îmi e mai greu să-mi opresc orice vorbă, teorie, exclamație şi pur şi simplu să o îmbrățişez? Nu am găsit răspuns.
Dau vina pe lipsa de timp, pe dorința de a o întări puțin, pe teama că pierd controlul, pe reproşul permanent că am timp puțin 1 la 1. Dar un răspuns clar nu am. Cert e că fac eforturi să închid gura, să deschid brațele, să-mi abțin dorința de a-i oferi explicații uneori obositoare chiar şi pentru mine.
Nu ştiu cum va fi când va trebui să gestionez lucruri mai importante, situații mai delicate, dar am momente când îmi e teamă să fiu mamă de copil mai mare. Nevoile lor sunt altele. Când sunt mici îşi doresc să le explici ce s-a întâmplat de au căzut poate, dar când sunt mai mari deja ştiu că au căzut pentru că s-au grăbit sau au pierdut echilibrul pe trotinetă. Deci alta e nevoia! Şi totuşi tare greu e să oprim noi motoarele şi să lăsăm doar mâinile să le cuprindă trupuşorul zguduit de plâns.
Ce diferit simt uneori a fi mamă pentru un copil de 5 ani, față de mamă a unuia de 1 an. Mă împac cu gândul că sunt momente totuşi când mă încarc de la unul atât cât am nevoie să fac față inclusiv celuilalt, pe rând îmi oferă ei de toate. Pe rând ar trebui să le iau şi eu, nu?