Mă pot lăuda cu o ieşire fără soț, fără copii, doar eu cu nişte prietene, mămici şi ele, câteva ore seara, dar nu în noapte, la o terasă. Mă laud cu sentimentul ăla că a fost fain tare, relaxant, deconectant, ca-n vremurile când mă interesa doar persoana mea cel mai mult şi totuşi nici pe ea (adică pe mine) nu dădeam chiar tot sufletul aşa.
Mă laud că am avut ocazia, că am făcut asta şi ZBANG!! Mă loveşte din plin vinovăția față de ei, de cei rămaşi acasă. Păi cum să nu-i duc eu în parc în seara aia!? Da, duşi au fost, dar eu nu eram! Păi cum să nu ştiu eu cum şi cu cine s-au jucat? Nu că nu s-ar fi mai întâmplat, dar stăteam acasă să gătesc, să fac curat, dar să plec aşa?? 😁
Probabil nu sunt singura! Şi atunci mă întreb de ce simt ce simt? De ce nu mă pot bucura până la capăt? Mai ales că pe ei i-am găsit mai mult decât bine, veseli, bucuroşi, dornici să ştie unde am umblat fără ei, dar totuşi deloc supărați.
Simt că trebuie să mă recompensez pentru că i-am vitregit 2 ore într-o seară la nu ştiu câtă vreme! Chiar dacă i-am găsit de parcă i-am bucurat şi pe ei prin simpla mea lipsă. Şi nu că şi-ar dori mai des, nu e despre asta vorba, dar e despre a-mi arăta că se descurcă minunat cât eu rezolv nişte chestii de socializare, că-mi duc dorul dar nu unul bolnăvicios, că-mi înțeleg nevoia şi pun umărul să mă sprijine.
Îmi dau seama că nu aş fi reuşit treaba asta dacă nu era soțul meu pe care îl apreciez foarte mult. Dacă el nu era aşa dedicat, implicat, încrezător, eu azi nu mă puteam lăuda cu asta. Dar nici nu trăiam sentimentul de vinovăție amestecat cu libertate, cu dorință de a oferi şi mai mult către ei din plinul meu.
Cam asta simt! Şi poate e bine că simt aşa. Rolul unei ieşiri când ai familie e complex. Te învață să-ți fie dor de ei cât timp faci orice altceva, iar pe ei să vadă cum e şi fără tine, să găsească soluții singuri, idei de umplerea timpului şi să ajute la o înțelegere mai bună, o deschidere spre a ieşi din rutină pe rând, după posibilități.
În concluzie, mi-a plăcut, mai vreau, va mai fi pentru că am înlocuitor bun şi înțelegere, daaaar acasă cu toții e minunat (mai ales după ce ai lipsit un pic)!!!
Şi după pauza mea urmează mereu pauza lui tati. El deja îşi freacă mâinile nerăbdător, iar eu aştept concediul cu gândul la mare, la apus şi răsărit pe plajă, la surprizele promise copiilor pentru timpul nostru împreună.