Eram în trafic. Soțul meu conducea, eu căutam o melodie cu „cireaşă dolofană” să le-o pun copiilor. Deodată îl aud pe soțul meu claxonând nervos. Ridic capul şi eram cât pe-aci să îl întreb ce l-a apucat. Însă mi-a povestit că şoferul care conducea un taxi pe banda de lângă noi tocmai aruncase un ambalaj pe geam în plin oraş. M-am întristat puțin gândindu-mă de ce nu îşi dau aceşti oameni seama cât rău ne facem singuri. La nici o oră de la acest incident, în parcarea unui supermarket, un alt şofer, fix în timp ce soțul meu trecea pe lângă el, a dat drumul pe jos lângă maşina sa parcată, unui şervețel cu care tocmai se ştersese pe mâini. „Vedeți că v-a căzut şervețelul”, îl atenționează soțul meu, iar acesta îl ia de pe jos şi mormăie ceva jenat în barbă. Iar m-am întristat.
Dar ce bine că ziua nu a adus numai asta şi mi-a dat şi speranță.
Eram în parc cu copiii. Un băiețel, puțin mai mare ca Radu, alerga şi, din greşeală, l-a lovit pe acesta destul de tare în spate. Radu a venit plângând spre mine. Văzusem faza destul de bine. Am deschis brațele să îl alin. Băiețelul celălalt a alergat la părinții lui aflați pe o bancă în apropiere. A stat puțin acolo, apoi îl văd venind spre noi:
– Eşti în regulă?
I se adresează el lui Radu meu. Radu a decis brusc să se oprească din plâns şi să asculte. Băiețelul i-a povestit că alerga spre părinți şi nu a vrut să îl lovească. Radu şi-a şters lacrimile şi i-a zis:
– Nicio problemă. Trece. Trebuie fii atent!
Discuție ca între viitori bărbați, viitori tați responsabili şi oameni de caracter. Aşa da! Mi-a umplut inima gestul băiețelului şi răspunsul lui Radu totodată.
Ceva mai târziu alți doi băieți au avut o divergență, iar conflictul s-a soluționat tot cu discuții, cu întrebări mature, empatice şi, la final, cu joacă împreună. Totul sub privirile mele care stăteam pe o bancă cu Andrei şi îmi imaginam cu acei doi băieți nu vor arunca ambalaje şi şervețele pe oriunde le va veni să o facă.
Dragi părinți, exemplele par banale, dar pentru mine au venit ca o speranță. Când copiii sunt învățați să îl respecte pe celălalt, să îşi explice gestul, să îşi ceară scuze, să îşi asume lucruri, există speranță că vom fi bine.
Să nu uitați nicio clipă că nu „dresăm” animale, ci creştem viitori tătici şi mămici, viitori bărbați şi femei care vor duce lumea asta mai departe. Oferind respect pentru mediu şi semeni, vom primi respect inclusiv noi când doar vom merge într-un baston de colo-colo şi ne vom întreba dacă a meritat tot efortul sau nu.
Suntem modelele copiilor noştri. Suntem vocile lor din cap. Suntem tiparele pe care le vor urma. Cum facem să spună despre noi „eu nu am văzut niciodată la mama şi tata să arunce gunoiul oriunde le vine”, „mama şi tata ce ar fi făcut dacă greşeau ceva?”, „cum repar greşeala?”, „oare ce simte respectivul?”, „cum acord primul ajutor în acest caz?”, „ce făceau ai mei când li se atrăgea atenția?”.
Să facem ca răspunsurile pe care le scriem în căpuşoarele lor să fie unele de care să fim mândri, să fie unele scrise cu empatie, curaj, simț civic. Cum ar fi să reuşim şi să simțim că anii aceştia în care le suntem totul, au un impact mare nu doar pentru ei, ci pentru umanitate, societate şi semeni? Cum ar fi?
Voi ce experiențe care vă dau speranță ați mai trăit/văzut? Haideți să le scriem pentru a ne încuraja, pentru a numi ce ne place, pentru a ne concentra pe ceea ce merită. ❤