Ne-am obişnuit cu ideea ca munca unei femei să nu se vadă. Sau nu? Să presupunem că da. Ştiți despre ce vorbesc: speli vase, strângi prin casă de 4 ori minim într-o zi, faci mâncare, curățenie, pui haine la spălat şi multe alte nimicuri pe care doar dacă NU le faci se văd, altfel sunt ca şi inexistente pentru mulți. Dacă ai copii, pe lângă toate astea, se adaugă hrănit copiii, spălat, schimbat copiii, ieşit în parc, joacă şi multe alte lucruri la fel de importante doar când NU sunt făcute.
O să vă întrebați poate „aşa, şi ce e cu asta?”. Şi revin la prima propoziție să o completez: ne-am învățat să nu se vadă munca unei mame/femei, dar nu de către alte femei. Ai presupune (deşi e greşit) că doar bărbații ar fi capabili să nu o vadă. Eh, bine nu. Am avut ceva tangențe cu persoane-femei ce nu înțeleg de unde oboseala, de unde lipsa de timp şi de ce totuşi nu reuşeşti să ajungi lunar la manichiură, spre exemplu. Eu, bleguță, încerc să le descriu puțin situația şi cum depind pentru orice de timpul altcuiva, care la rândul lui are serviciu şi alte treburi ca omul, ca să ajung eu oriunde nu se poate cu copiii. Mare greşeală am făcut, nu numai că a părut că mă plâng de parcă nu doream să îmi asum toate astea, de parcă eu cerşeam ceva atenție sau milă, dar m-am ales şi cu replici acide gratuit ca şi cum „cine m-a pus”.
Stop, doamnelor! (Vedeți ce drăguță sunt?) Copiii mei sunt doriți, iubiți, minunați, oricât de greu mi-ar fi în unele zile. Dar despre asta nu vă mai zic că e-n zadar! Nu mă duc lunar la unghii că aleg ca relaxare parcul, ocazional să fac cumpărături singură, prefer o cafea cu cea mai bună prietenă odată la 2 luni, o întâlnire cu alți părinți la hub-urile la care particip (apropos joi am iarăşi o întâlnire cu subiect fain), un capitol dintr-o carte. Îmi place să fiu îngrijită, ador mămicile super puse la punct dar şi preocupate de educația copiilor. Uite că eu nu reuşesc mereu, dar nici nu e asta o prioritate. Asta-s eu, mai naturală, mai nemachiată, mai fără ojă, mai cum pot. Nu mă justific, doar doream să se ştir că nu copiii îmi stau în cale să nu le fac, ci în timpul ăla liber dar scurt, aleg altceva.
Azi cred că ar fi trebuit să le răspund total diferit. Trebuia doar să le rog să nu facă nişte presupuneri pe fondul a nimic, cum nici eu nu fac despre ele.
Lecția sper că mi-am învațat-o. Vă spun şi vouă, dacă nu vreți să pățiți ca mine, să vă alegeți oamenii mai apropiați şi cu preocupări similare în fața cărora să vă ziceți of-ul. Restul vă vor strica ziua, vor trage concluzii greşite, vor elabora teorii de atotştiutori, vor împărți replici acide sau se vor uita la tine ca la o alintată, o persoană care vrea să atragă atenția. Empatia nu se învață în şcoală, nu se vinde la magazin şi nici nu e un termen prea consacrat. Corect? În schimb să judecăm oamenii ne pricep toți din faşă!