Habar nu am câți ani aveam, dar sigur doar vreo 3 sau poate chiar şi mai puțin. Am săpat în mine adânc să-mi amintesc ce despărțire am păstrat conştient ca fiind printre primele. Trebuia să rămân la bunici fără mătuşa mea preferată. Ea pleca la serviciu şi se întorcea abia seara. Înțelegeam că revine, că îmi va aduce ceva. Dar mai ştiam ceva ce nu puteam să explic: se întorcea târziu, când mie deja îmi era somn. Aşa că mă trezeam dimineața şi plângeam ceva de nedescris când pleca. Ieşeam pe poartă după ea şi bunicii erau nevoiți să mă târască înapoi. Nu-mi amintesc ce făceam peste zi, dar sigur rău nu îmi era. O aşteptam să vină. Însă mă şi durea venirea ei. De parcă mă alungase, mă lăsase singură, de parcă se distrase fără mine. Aceasta e cea mai îndepărtată amintire despre despărțire.
Apoi au urmat unele şi mai grele, dar fără urletele alea ce au caracterizat-o pe prima. Au urmat unele mai asumate să le zicem. Mi-o amintesc pe cea din clasa a noua. Eram venită în oraş la liceu. Părinții m-au cazat la o doamnă singură foarte cumsecade şi au plecat. Era duminică, 16 septembrie. Văd şi acum copilul ăla rămas singur şi uitându-se până în capătul străzii după maşina părinților. De aş fi avut vârsta potrivită, aş fi urlat acolo şi aş fi dat afară din mine teama de nou, de necunoscut, neputința, frustrarea şi, de ce nu, complexele unui adolescent venit de la țară, nevoit să înfrunte singur provocările.
Dar nu aveam vârsta. Nu mai aveam 2-3 ani când să urlu era privit cât de cât firesc. Dar de plâns tot plângeam.
Vă scriu toate astea pentru a vă ajuta să înțelegeți despărțirile atât ale voastre, dar mai ales ale copiilor voştri. Văd în jur părinți speriați că nu le stau copiii singuri la grădiniță, că plâng, că se agață de ei. E normal ca ei să facă aşa. Tratați ca pe ceva normal că de asta au nevoie acum. Nu le cereți să se comporte ca un adult, ca un om trecut prin multe despărțiri. Nu vor putea. Însă e important să vă repetați că e normal să plângă, să vă prefere şi apoi să luați măsuri în consecință pentru a-i ajuta. Joaca ajută. Pe ea am mai insistat şi voi insista mereu. Dar ajută şi vorbitul fără ocolişuri, cu blândețe, în momente când nu e pericol să fie lăsat (să zicem seara). Vorbitul despre cât de important e să faceți pasul acesta împreună, că le sunteți alături cu adevărat. Apoi ascultatul. Nu numai cel cu urechea, e posibil copilul să nu spună prea multe acasă. Ascultatul cu inima. Observați cum se manifestă acasă, ce nevoi are acasă. Încercați să le ímpliniți. Sigur nu vor vrea tablete, jucării. Vor vrea atenție, iubire, să se cocoloşească lângă voi, să vă simtă cu adevărat, să vă jucați împreună fără a fi distraşi de nimic. A doua zi vor plânge iar dimineața. Dar dacă acasă urmează tratamentul cu iubire, nu au cum să nu se vindece şi să înțeleagă că acest „trebuie” va face parte din viața lor. Trebuie să îl învețe cu blândețe, cu iubire.
Eu mă tratam acasă în weekenduri şi aşa rezistam toată săptămâna în camera mea de la gazdă. Nu îmi era uşor să plec duminica de acasă nici după câteva luni da, până am dat de gust. De fapt până mi-am găsit locul, motivele care să mă bucure, prietenii şi rostul. De asta avem nevoie toți în locuri noi. Dar pentru asta avem nevoie să trecem prin despărțiri.
Uneori despărțirile sunt spre nou, spre bine, alegeri asumate! Pot să le accept mai uşor pe astea! Însă tot nu-mi plac despărțirile.