Mă lăudam zilele trecute că particip la o întâlnire între părinți care doresc să realizeze visul oricărui părinte cu cel puțin doi copii, adică să îi facă să se înțeleagă, să se iubească şi să conviețuiască toată lumea bine. Am fost plăcut surprinsă de uşurința cu care am reuşit să ne deschidem, dar şi de cât de mult putem face noi haz de …noi.
Nu vă pripiți! Nu ne-am dus acolo să ne batem joc de tema interesantă ce era în dezbatere, dar nici să ne plângem de milă. M-am simțit foarte bine să fiu printre femei care duc cu atâta demnitate rolul acesta de mamă, cu atât de multă mândrie şi totodată şi interes pentru relațiile copiilor.
Discuția a fost condusă de psihologul Diana Balaban. Despre Diana am auzit de bine de câteva ori, dar abia acum am înțeles de ce. E genul acela de om cald, care ştie să asculte, să se facă auzit, să se abțină a critica, a corecta, care nu o face pe atotştiutoarea şi care punctează frumos ce are de zis. La rugămintea ei, am început prin a ne prezenta pe rând. Acolo eram toate mame de doi (cu mici excepții), dar fiecare avea pe acei doi ai săi de vârste diferite, personalități diferite, etape diferite ale vieții. Astfel că a existat, pe rând, mamă de copii gemeni, de copii cu diferență mare de ani între ei, de copii cu diferență de vârstă mică, mame ce îşi aud copiii mai mari că nu îşi mai suportă frații sau care îşi văd copiii mai mici provocându-i pe cei mari şi apoi făcând pe victimele, mame care se identifică cu unul din copii tocmai pentru că au fost la rândul lor frați mai mari sau mai mici, mame însărcinate cu cel de al doilea copil şi cu vise şi planuri o mie. Eram 15 mame cu 15 situații diferite şi un vis comun.
Diana a inițiat un joc ale cărui reguli erau ca într-o situație dată să fim pe rând Victimă, Persecutor, Salvator. Situația creată de grupul din care am făcut parte a fost ca fratele mai mare să construiască un puzzle şi cel mic să vină să îl strice, iar mama e chemată pentru a rezolva conflictul dintre ei. Practic în prima fază fratele mai mare era victima, cel mic persecutorul, iar mama salvatorul. Dar pe rând, păstrând povestea, ei deveneau din persecutor victimă şi apoi salvator şi tot aşa. Fiecare ajungea să treacă prin toate cele 3 roluri. Mie mi-a revenit rolul mamei care a încercat să fie Salvator („Dragii mei, trebuie să vă jucați frumos împreună că aşa e ok într-o familie!”), apoi a trecut la cel de Persecutor („Nu înțeleg de ce e aşa de greu să vă înțelegeți şi voi 5 minute că mă faceți să vă iau toate jucăriile şi gata!”) şi în final Victimă („Nu vă gândiți oare niciodată la mine ce greu e să vă văd certându-vă? Cãnd aş putea să stau liniştită eu fac mereu pe polițistul între voi!”). Ce să mai zic, eu m-am simțit ca acasă! 🙈
Concluzia trasă a fost că în nici unul din roluri nu e ok să fii, iar soluția ar fi, ca noi părinții să încercăm să nu accentuăm aceste roluri prin intervențiile noastre. Zicea Diana că ideal ar fi să ne dăm un pas în spate, să respirăm şi apoi să descriem copiilor situația văzută de noi şi să îi lăsăm cât mai des să îşi caute singuri soluții. („Ce văd eu aici e o jucărie şi doi copii care o doresc! Voi ce ziceți, ce ar trebui să se întâmple/să facem pentru ca amândoi să fiți mulțumiți?”). Putem încerca să facem apel la memoria lor şi la conflicte anterioare care au fost soluționate frumos („Mai țineți bine faza cu trenulețul? Cum ați rezolvat atunci? Puteți face la fel şi acum!”).
O altă strategie propusă a fost şi aceea de a schimba totul într-un joc. De exemplu, copiii se ceartă/bat/țipă şi tu dezbraci hainele adultului şi în loc să te enervezi/alarmezi, mai bine intri şi faci pe comentatorul sportiv: „Doamnelor şi domnilor, aveți aici doi luptători de talie internațională, unul cu ochii bulbucați de la țipat şi altul gata de atac! Conflictul pare a fi o jucărie ce nu se lasă împărțită!”. Această metodă a fost foarte apreciată de mame, iar în situația asta şi eu văd toată lumea având de câştigat. Însă e adevărat că posibil să nu ai mereu tăria de a face pe bufonul pentru a destresa situația.
S-a vorbit puțin şi despre o idee pe care o am şi eu în vedere şi la care lucrez destul de mult, de a empatiza cu fiecare separat, de a petrece timp 1 la 1 cu fiecare. A zis Diana frumos tare cum că noi toți ne dorim să ştim că suntem iubiți ca nimeni altul, că iubirea pentru noi e unică, de aceea „vă iubesc la fel” nu e ceea ce îşi doresc ei să audă, deşi dacă am avea o găleată de iubire ea sigur ar fi împărțită egal, nu? Dar ei îşi doresc să audă, la fel ca noi adulții, că nimeni nu mai zâmbeşte, clipeşte şi vorbeşte aşa cu noi cum o fac ei. Repet luați 1 la 1 în discuție că dacă celălalt trage cu urechea clar înțelege fix pe dos. E greu, domnule, e greu!
Un alt lucru foarte interesant mi s-a părut povestea Dianei de la final în care ne cerea să ne imaginăm cum ar fi dacă soții noştri ar aduce într-o zi încă o soție acasă, drăguță, finuță şi ar zice că ea e acolo pentru a ne ajuta pe noi, pentru a avea cu cine vorbi, cu cine ne plimba şi împărți treburile, iar nouă ne rămâne să o acceptăm. Însă observăm că în vizite, cunoscuții noştri ne salută pe noi dar apoi se conversează mult cu ea, o laudă şi par că o plac foarte tare. Soțul ne spune că trebuie să împărțim cu ea hainele şi bijuteriile. Cum e? Ați intrat in joc? Cu cine v-ați identificat? Cu prima soție, ca mulți alții, dar cu cea de a doua? Cum i-o fi ei să ajungă într-o casă în care prima o priveşte ciudat, în care prima le ştie pe toate şi nu e lăsată prea des să arate că şi ea poate să facă chestii? Interesant exercițiu! S-a ajuns chiar şi la concluzia că până la urmă poate ar trebui să vedem un avantaj în faptul că avem un ajutor la treburi numai să o putem accepta. 🤔
Timpul a zburat super repede! Aş fi vrut să mai stau, dar din păcate mă şi gândeam la cum mă aşteaptă acasă ai mei ca pe pâinea caldă. (Ca drept dovadă m-au luat de la uşă fiecare cu câte o dorință: unul de brațe, altul de joacă.)
Ce mi-a plăcut cel mai tare? Mi-au plăcut expunerile poveştilor personale ale fiecăruia şi cum fiecare a inserat şi observații fine de unde se vedea zbuciumul mamei pentru a se împărți cât mai corect şi bine. Şi că am râs! Râsul e semn de sănătate! Sau nu? 🙈
Ce nu mi-a plăcut? Timpul a fost prea scurt pentru 15 persoane care aveau multe de zis/întrebat/lămurit. Am plecat cu o dorință de „mai vreau!” sau „doar atât?”. Însă tema a fost atinsă! Nu ne mai săturăm de vorbă noi femeile astea!
După o întâlnire ca asta mă văd puțin cu alți ochi. Unii mai puțin acuzatori. Aveam impresia că doar eu nu am găsit soluția în a mă împărți, că doar eu citesc uneori în ochii lor că nu le-am acordat timpul dorit, sperat, că doar eu nu ştiu să mai fiu suficientă. Nu vreau să văd bolnavă şi capra vecinului, ci pur şi simplu mă ajută să ştiu că suntem mai multe ce căutăm soluții pentru ne vedea comorile trăind în armonie.
Dați de ştire de găsiți ceva, da?
Aştept cu interes şi alte teme! Păi să nu mă duc eu dacă e atmosferă de ceai, vorbă şi râs? Hai că deja am făcut o obsesie! Ups!