Acum o săptămână bunica trăia. Erau printre ultimele ei fire de nisip din clepsidră și noi habar nu aveam. De am fi știut nu știu dacă am fi făcut mai mult sau altceva. Poate nici nu am fi crezut. Poate de asta Dumnezeu nu ne anunță pe noi ce urmează să se întâmple cu cei dragi nouă. Dar îi anunță pe ei. Așa îmi place să cred. Iar dacă nu e așa nu vreau să mă contraziceți. Nu azi! Nu am idee dacă ploaia e de vină, dar azi am simțit să mă opresc și să caut puțin în mine. E greu. Va fi greu multă vreme.
Acum câteva luni am scris o poveste pentru un băiețel căruia îi murise bunicul preferat și mama lui dorea să îl ajute să treacă peste durerea aceasta. Mi-am amintit azi de această poveste și nu merită să stea în sertar. E tristă, dar e adevărată și poate ajută să vă salutați și voi bunicii-stele, părinții-stele, copiii-stele. Sigur ne văd. Eu cred în asta!
Scrisă cu drag pentru Mihai
Era o zi de primăvară. Era soare, copacii înfloriseră, florile colorate îşi deschiseseră petalele,
păsările cântau minunat. Un băiețel se plimba cu bunicul lui de mânã prin parc. Pe băiețel îl
chema Paul și era foarte curios din fire.
Paul şi bunicul său vorbeau multe lucruri: de ce melcii își poartă casa în spate, de ce
furnicile sunt mici, de ce florile nu înfloresc și iarna, de ce soarele apune noaptea, de ce norii
picură apă, de ce lacrimile curg pe obrajii oamenilor, ce e aceea o amintire și multe, multe
lucruri interesante. Bunicul încerca să îi răspundă lui Paul la toate întrebările așa cum se
pricepea mai bine. Bineînțeles că inclusiv bunicul uneori nu avea răspunsuri. Atunci îi
spunea cam așa:
– Dragul meu, uneori lucrurile nu au o explicație în cuvinte, câteodată explicația vine printr-o
emoție.
– Ce e aceea o emoție, bunicule?
– Știam eu că nu te lași așa ușor, râse bunicul. O emoție este ceea ce simțim cu inima. Spre
exemplu, tu ce simți când mănânci o banană?
– Oh, păi simt că mă satur. Burtica mea e fericită atunci! răspunse băiatul.
– Vezi, fericirea pe care o simte burtica ta e de fapt o emoție.
– Și mai sunt și alte emoții? întrebă el.
– Sigur. Spre exemplu, ce simți când nu te lasă mami să ieși afară pentru că ești răcit?
– Aa, atunci îmi vine să plâng. Aș vrea să mă lase.
– Vezi tu, atunci ești trist. Tristețea e și ea o emoție, zise bunicul.
– Păi emoțiile nu sunt toate bune? întrebă Paul.
– Hmm, Paul, dar ce curios ești tu. Pe toate vrei să le știi, zise bunicul bucuros! Emoțiile întrun fel sunt toate bune. Noi oamenii nu am putea trăi fără emoții.
– Adică am fi morți? întrebă băiatul.
Bunicul a tăcut puțin și apoi i-a zis:
– Nu am fi chiar morți, dar ce știi tu despre moarte, Paul, dragul meu?
– Știu că atunci când mori nu mai poți mânca, nu mai poți merge, nu mai poți respira, inima
se oprește și devii o steluță în cer, răspunse Paul fără să clipească.
– Dar cine ți-a zis ție toate astea, voinicule?
– Mama. Eu vorbesc de toate cu mama. Mi-a zis toate astea atunci când a murit cățelul
nostru, Puf. Acum Puf este în cer, o steluță. Dar știi ceva?
– Ce să știu? întrebă bunicul.
– Mi-e dor de Puf, chiar dacă îl salut în fiecare seară înainte de culcare. Iar uneori îmi vine să
plâng.
– Dorul pentru Puf e tot o emoție, iar tristețea că nu mai este cu tine, e normală. Nimeni nu îl
va înlocui pe Puf în inima ta și nici nu trebuie să faci asta dacă nu poți.
– Bunicule, mi-e teamă. Teama e tot o emoție?
– Da, e tot o emoție și ea, răspunse bunicul.
– Deci e și teama normală?
– Sigur că este. Îmi poți zice de ce îți este teamă?
Paul a strâns pumnul bunicului mai bine, apoi a tras aer în piept și a zis:
– Mi-e teamă să nu devii și tu o steluță, zise Paul gata-gata să plângă.
Bunicul a știut atunci că trebuie să îi zică lui Paul adevărul.
– Paul, adevărul este că așa cum nu poate fi soare mereu, nu poate fi vară mereu și nici nu
poți mânca mereu banane, așa nici nu putem fi mereu doar oameni. Uneori în cer e nevoie
de mai multe stele, așa cum a fost nevoie de un Câine-Stea și l-au luat pe Puf. Atunci când
va fi nevoie de un Bunic-Stea, mă vor chema și pe mine în misiunea importantă.
– Serios, bunicule? Chiar este o misiune importantă să devii stea?
– Da, este! Dar nu noi decidem când plecăm în misiunea asta. Însă știi ce putem face noi,
chiar dacă devenim stele?
– Ce? Să sclipim atât de tare noaptea încât cei dragi rămași pe pământ să ne vadă și să știe
că suntem bine, că îi vedem și de acolo de sus îi protejăm, răspunse bunicul!
– Wow, deci Puf mă vede și el? Știe că îl salut în fiecare seară? se miră băiatul.
– Sigur că știe! El sclipește tare tare și sare în sus de bucurie când vede că nu l-ai uitat. El
trăiește prin emoția pe care o simți pentru el și prin amintirile când îți lingea mâna dimineața.
– Bunicule, ești cel mai bun! Tu vei trăi mereu în emoția pe care mi-o dai când îmi răspunzi la
toate întrebările și prin faptul că ești atât de bun! zise Paul zâmbind.
– Atunci când voi fi chemat să devin o stea, zise bunicul serios, tu să fii curajos, să strângi în
brațe pe mami, tati și bunica și să le spui și lor că îi iubesc și că le fac cu mâna din cer, da?
Uneori oamenii mari uită să asculte glasul emoțiilor. Fii tu cel care le vei aminti că ne vom
întâlni din nou cândva.
– Promit, bunicule!
Bunicul și Paul au bătut palma și asta a fost un semn că băiatul își va respecta promisiunea.
Dragă Mihai (și toți cei ca tine), știu că și tu de azi ai o steluță în cer pe care să o saluți în fiecare seară. Ea va
străluci foarte tare doar pentru tine, mami, tati și bunica, iar tu îi poți spune tot ce vrei.
Steluța aceea din cer va străluci mereu pentru ca tu să știi că ești protejat și în siguranță.
Știu că emoțiile tale sunt de multe feluri, e normal să fie așa. Se pare că în cer a fost nevoie
de un Bunic-Stea și pentru că bunicul tău era pregătit pentru misiunea asta, a acceptat să fie
el una. Să fii curajos și să nu uiți să îl saluți în fiecare seară de la geamul camerei tale. Se va
bucura nespus de tare.
Pentru bunica-stea!