Nu ştiu la voi cum e, dar sufletul meu are în permanență nevoie de poveşti de viață, adevărate, mă hrănesc cu ele şi prind puteri aflând prin ce au trecut alții şi mai ales cum au răzbit. După ce am înfruntat vânt şi ploaie înainte de a bea o cafea, ediția Webstock de anul acesta, a 11-a ca număr, prima pentru mine, a început cu trei poveşti. Trei oameni, trei vârste, trei profesii diferite, trei poveşti de viață menite să încurajeze pe fiecare dintre noi la a îndrăzni, la a crede în vise, la a ne urma pasiunea, la a face alegeri potrivite nouă. Acest articol este o încercare de a vă transmite prin vorbe ce am „respirat” eu în primele rânduri din sală.
Andreea Bădală, fondatoarea şi creatoarea brandului de haine Murmur
Ce am văzut eu din sală a fost un om, o femeie de o simplitate, de un bun gust, de o finețe cum tot mai rar vezi, cum nu mai cunosc timpurile noastre (dar asta e altă poveste). Nu o auzisem vorbind niciodată şi, cu ruşine spun, nici creațiile ei nu le ştiam, dar mă bucur că i-am aflat povestea. M-a impresionat de prima dată că a fost deschisă să ne vorbească despre ea, fetița din județul Argeş, care a ajuns să îmbrace oameni ca Madonna şi Beyonce, dar fără să pomenească singură despre ultima parte, ci mai mult impulsionată de moderatoarea momentului. A vorbit despre părinții ei şi, aş vrea să citez, „au fost primii din familia lor care au făcut puțin altfel lucrurile, adică au urmat o facultate, nişte specializări, şi de aceea eu sunt azi ce sunt”. Despre răbdarea mamei ei care a fost nevoită să îi predea în sistem homeschooling, la un moment dat, deoarece erau cu toții mutați în Siria, tatăl său fiind delegat acolo cu serviciul.
Mă uitam la femeia din fața mea, simplă, dar stilată în vorbe, purtare şi fapte, şi ascultam cum povesteşte că a fost un copil timid, un copil în banca lui, un copil care a fost crescut cu bun simț, căreia i s-a dezvoltat latura artistică doar pentru că părinții i-au văzut înclinația şi au încurajat-o să-şi urmeze visul! Şi mă gândeam la cum orice tip de copil, orice caracter îşi găseşte locul în lume. Succesul lui depinzând mai degrabă de intuiția părinților de a-şi înfrâna dorința de a-l împinge spre lucruri ce nu i se potrivesc şi de a-l lăsa să-şi aleagă calea.
A vorbit despre începuturile ei într-ale creației, despre gafele de începătoare atât de penibile pe atunci, dar atât de necesare pentru progresul ei! A dezvăluit o întâmplare amuzantă tot de pe la începutul carierei sale, pe când nu avea o echipă, dar avea deja colaborări internaționale, agenții care îşi doreau să afle cu cine mai lucrează pentru a menționa în prezentările unde apărea brandul ei. Atunci, din disperare de cauză, NU a angajat, ci a inventat un nume, o adresă de email şi i-a dat viață „fără chip” colegei ei, Marina. Practic a mințit că are o colegă pentru a da bine, pentru că îi era ruşine să spună că nu mai are pe nimeni care o ajută, că tot ce făcea pe atunci era de una singură. Nici acum nu are o echipă mare, dar se pare că a înțeles că nu e asta o problemă. Andreea a vorbit deschis inclusiv despre faptul că nu e foarte cunoscută în România, dar că menționează oriunde că vine de aici, că aici lucrează hainele de care se bucură anumite vedete la un moment dat. A recunoscut finuț că a trebuit să învețe să-şi vândă creațiile, să accepte criticile şi să nu le mai ia personal, să vadă lucrurile bune, să se perfecționeze, să acorde timp detaliilor care fac diferența în orice domeniu (nu doar fashion) şi să nu renunțe din prima, a doua, a treia încercare. De fapt a pus accent pe perseverență.
Povestea ei de succes mi-a întărit nişte convingeri personale de la care, uneori din ruşine/jenă/teama de a nu fi criticată, alteori din prea mult timp ocupat cu rutina zilnică, mă abat, le sugrum. Sunt sigură că nu sunt singura! Luați şi voi ce e bun din viață, din experiențele trăite, fie ele şi mai puțin bune. Gafele, greşelile ar trebui să ne fie prilej de a ne mai acorda o şansă, de a face tura viitoare mai bine.
Selly – un adolescent ce cunoaşte deja succesul
A doua persoană invitată pe scenă a fost a un tânăr de 18 ani, cunoscut sub numele de Selly, foarte popular în rândul tinerilor adolescenți. E privit de generația tânără drept un exemplu pentru că a făcut bani, are faimă la o vârstă aşa fragedă, practic făcând ceva unde nu pare că-ți trebuie multă şcoală, carte, ci mai degrabă noroc, mai exact făcând vlogging. Adică are un canal de Youtube şi se filmează începând de la 12 ani. Nu am fost curioasă până la această întâlnire cu el la Webstock să caut pe internet să văd ce face exact. De fapt aveam o impresie nu foarte bună, bazându-mă pe câteva lucruri foarte superficiale ce îmi ajunseseră la urechi.
Ce vreau să zic despre Selly e că l-am primit reticentă, dar nu m-a lăsat chiar cu un gust amar. E un adolescent al zilelor noastre, care a început să facă în joacă ceea ce face şi care, printr-un joc al împrejurărilor a ajuns să aibă succes. Ceea ce mi se pare cu adevărat important de urmărit este cum îşi foloseşte succesul, cum face față responsabilității de a fi un exemplu pentru tinerii, chiar şi pentru copiii zilelor noastre. Ce l-am auzit spunând la Webstock nu m-a dezamăgit. A povestit despre părinții lui (mama profesoară de matematică, tatăl inginer) care i-au acordat toată atenția, i-au stimulat creativitatea, curiozitatea de mic, care nu l-au abandonat în fața ecranelor şi care azi îl susțin, îl sprijină şi nu li se pare pueril ce face el. De asemenea am aflat că a început nişte campanii frumoase ce au menirea să învețe ceva bun pe cei ce îl urmăresc şi că devine din ce în ce mai conştient de rolul pe care îl are. Tot ce pot să adaug e să auzim de bine şi, tinerii ce îl urmăresc, să vadă că dincolo de faimă şi bani, stau totuşi nişte concursuri şcolare, o dorință de a face lucruri încă de mic, un interes al părinților de a-l creşte frumos şi multă pasiune, timp alocat proiectului său.
Pavel Bartoş, actor, prezentator, soț, tătic
Un om care mă binedispune mai mereu când îl văd la tv, un actor foarte bun pe care mi-aş dori să-l văd jucând la teatru. Pavel a presărat în 20 de minute pe scenă, atât lacrimi de râs, cât şi de emoție. Şi-a început povestea, menționând rolul de frate mai mare pe care şi l-a însuşit de mic, despre responsabilitatea cu care a trebuit să facă cunoştință din copilărie, dar care i-a devenit a doua natură pe la 16 ani când a devenit capul familiei, tatăl său murind. Momentul acela l-a descris ca fiind unul de cumpănă, atunci au venit toate peste el, nu avea timp nici să se gândească prea mult la cât de greu le era, dar simțea asta şi se întreba uneori „de ce mie?”.
Întâmplarea care mi-a adus lacrimi, păr ridicat pe mâini şi tot tacâmul, a fost cea în care a povestit cum s-a dus să se înscrie la facultate la Cluj (mama lui ştia că la Drept, dar el a ales Actorie). Când să depună actele a constatat că uitase acasă banii de înscriere. Localitatea din care venise era la câteva ore depărtare cu trenul şi aia era ultima zi de înscrieri. A descris disperarea care l-a luat, cum se gândea să iasă pe stradă că poate întâlneşte un cunoscut, dar în acelaşi timp cum ştia că nu are cum. Cum i-a venit ideea să spună persoanei de la înscrieri ce pățise, cu dorința de a-l lăsa să se înscrie fără bani, ca ulterior, când i-ar fi avut, să îi dea. Dar, fără succes, nu l-a lăsat să se înscrie. Disperarea l-a împins, pe loc, către o altă idee. (Vă rog eu să priviți puțin din ambele părți întâmplarea, adică fiind puțin în papucii lui, nu doar obiectiv, de la distanță.) A intrat în Cancelaria profesorilor, un nor gros de fum de țigară, câteva capuri întoarse spre adolescentul Pavel se întrebau ce caută acolo. A avut curaj să le zică acelor profesori cum a uitat banii acasă şi a cerut să fie împrumutat cu 5000 de lei pentru 3 zile când mama lui ar fi reuşit să-i trimită. Unii au râs, alții au întors capul. Dar a fost cineva care s-a ridicat. Pavel era emoționat când povestea că-şi aminteşte mersul lui, faptul că era înalt, fuma un trabuc, un profesor care a venit şi i-a dat banii, dorind doar o hârtie drept dovadă că s-a înscris. Nu s-a terminat povestea aici (deşi eu eram deja emoționată de parcă mi se întâmplase mie), în 3 zile Pavel s-a întors şi i-a înmânat datoria aşa cum promisese, a insistat să ia banii că altfel mama lui s-ar fi supărat pe el. Profesorul i-a luat, iar la câteva lui, printr-o împrejurare s-au reîntâlnit în sala de curs şi a venit iarăşi spre Pavel Bartoş spunându-i „au fost cei mai bine investiți 5000 de lei din toată viața mea”.
Înghițiți! Aştept! Aşa am pățit şi eu.
Perfecționismul cică e unul dintre lucrurile care îl definesc şi crede cu tărie în alegeri, alegerile care ne definesc viața. A vorbit despre rolul soției sale în viața lui şi despre cum îşi doreşte să fie un tată perfect, ştiind că nu îi iese mereu, dar măcar propunându-şi şi încercând tot mai mult. A subliniat cât e de important rolul conectării reale într-o familie, departe de telefon, tabletă, tv.
Mi-a plăcut fiecare minut al lui pe scenă, am notat curajul avut în povestea sa, ca fiind unul esențial pentru a nu pierde un tren al vieții, o şansă de a-şi urma visul, am simțit reală implicarea sa în familie, am apreciat mențiunea că au fost colegi mai buni ca el, dar în viață alegerile sunt cele care contează. Deci, 3 de DA pentru omul-Pavel Bartoş.
Cam asta a fost sesiunea cu poveşti de viață de la Webstock. Din toate eu am avut ceva de învățat şi sper că am reuşit să vă transmit şi vouă puțin din atmosfera, ideile, trăirile de acolo.
După ce am revenit acasă, gândindu-mă la ce am auzit de la oamenii aceştia, mi-am dat seama că am făcut două greşeli de începătoare, dar mi-am promis ca l-a anul să mi le corectez. Deci, Webstock 2020, abia te-aştept! Da, cu tot cu oamenii tăi faini, cu tot cu atmosfera din pauze, cafeaua bună, prajiturile delicioase, premiile tentante, invitații speciali şi, mai ales, poveştile de viață.
Foto credit: Sabina Ghiormescu