Ieri mi s-a lipit orezul de oală.
După Crăciun abia așteptam să fac un orez cu spanac și să nu aud de sarmale, cârnați și salată boeuff o lună. Nu aveam toate cele necesare în casă, am pus orezul la fiert și am plecat la Profi. Sofia și tati au rămas să se joace și Radu să facă nani.
Imediat ce am intrat în magazin o doamnă la vreo 70 de ani, cu căciulă de blană, haină de stofă, mă roagă să îi citesc pe un borcan.
– Castraveți în oțet, zic eu.
– Mulțumesc! Nu mai văd prea bine, se scuză ea.
– Cu plăcere! Îi zâmbesc și plec.
Cumpăr tot ce am nevoie și mă așez la rând spre casa de marcat. Era lunguț rândul și, când începe să se împartă între cele două case deschise, aleg (fără să mă orientez înainte dacă e o alegere bună) spre casa din stânga. Imediat ce o fac îmi dau seama că în dreapta lumea avea mai puține chestii în coșuri și aș fi terminat mai repede, dar… asta e.
Mai erau două persoane în fața mea, când o aud pe doamna de la casă zicând:
– Nu aveți bani și gata, ziceți așa mai bine! Așteaptă lumea aici, destul de dură în glas.
Ridic privirea să văd cui îi spune. Era doamna mea de mai devreme care nu mai vedea bine. Se căuta încurcată în poșetă, în sacoșă, în buzunare. Casierița închide bonul ei și îi dă coșul la o parte luând următoarea persoană. Apuc să întreb cât are doamna de plată pe cineva din față. Dar nu aud ce mi se răspunde. Aștept să îmi vină rândul și în timp ce îmi scana cumpărăturile întreb din nou pe casieriță. Îmi răspunde că 13 lei. După ce plătesc cumpărăturile mele primesc și eu restul: fix 13 lei.
Mă duc lângă doamna mea și îi intind banii. Ea continuă să caute în buzunare. Îi spun că o ajut eu să caute dar mai întâi să plătească și să își ia coșul. Puteam face eu asta, dar nu am gândit pe loc. Se uita mirată și zicea:
– Aveam un milion (100 lei)! Chiar îl aveam. Of, nu mai sunt bună de nimic … Şi începe să plângă.
Între timp casierița care ne auzise a venit cu coșul și a luat banii dați de mine. O ajut pe doamna mea să caute cei 100 lei. Nu erau nicăieri. În poșeta ei veche erau câteva lucruri: un portofel cu 1 leu în el, un telefon mobil, ochelari de vedere și o factură la curent.
– Sigur îi veți găsi acasa. Se întâmplă tuturor.
– Nu mai sunt bună de nimic. Ce rușine! Trebuie să mă credeți că îi aveam. Și începe iar să plângă. Cum vă dau eu banii înapoi acum?
– Nu îi vreau. Daca erați bunica mea eu asta aș fi făcut pentru ea dacă i se întâmpla la fel.
– Am plecat cu un milion. Doream să plătesc și factura și nu știu ce am facut cu el.
– Cât e factura? întreb eu.
Ea își ștergea nasul și nu mi-a răspuns.
Îndrăznesc să mă uit în ea: 27 lei. Scot 30 de lei și îi arăt că la Profi se pot plăti și facturi.
– Nu pot! Vă rog, nu pot!
– Dacă bunicii mele i se întamplă așa mi-ar plăcea să se găsească cineva să o ajute. Ați plecat de acasă să plătiți factura, e bine să o faceți să vă luați de grijă!
A luat banii. A plecat să plătească și eu între timp am pus din coș în sacoșă cumpărăturile ei: castraveți în oțet, 3 pungi cu pufuleți și o pâine.
M-am dus apoi lângă ea și m-a întrebat:
– Cum vă numiți?
Îi zic că Martha.
– Aveți nume predestinat.
Îmi mulțumește și îmi urează tot ce e mai bun.
Ieșim amândouă odată, eu cu lacrimile în ochi, ea cu „Nu mai sunt bună de nimic” pe buze. Am plecat grăbită spre brutărie să iau pâine. Grăbită pentru că îmi alerga sufletul undeva de emoții și milă și neputință. La întoarcere am revăzut-o de la distanță traversând o stradă. Cineva o saluta și ea își întoarse în ultimul moment capul să vadă cine e. Era foarte abătută. M-a durut sufletul că nu i-am zis mai multe, că nu am fost mai pricepută să nu o las cu impresia asta greșită despre ea.
Când am ajuns acasă mi se lipise orezul de oală. Dar cui îi mai pasă?
Am ales să le povestesc alor mei cum 50 de lei au fost cheltuiți cu folos.
Am ales să scriu și aici despre asta pentru că puterea exemplului va fi cea mai bună lecție pentru cei doi mititei ai noștri și nu se știe când chiar eu nu voi mai fi bună de nimic.