Săptămâna aceasta Radu a fost la un centru de activități la un modul despre dinozauri (evident, ce altceva?!). Când am decis să îl înscriu, am luat în calcul că îi plac dinozaurii, că e obișnuit cu centrul respectiv și că poate fi o bună pregătire pentru când va merge zi de zi la grădiniță.
Gânduri de mamă
Luni am avut emoții mari: „dacă nu va sta, dacă va plânge, dacă e prea mult 4 ore?”. Ca orice mamă! A venit bine, nu a plâns, nu a părut că s-a plictisit sau că ne-a dus dorul.🙏
Marți am avut o neliniște legată de: „dacă nu va dori să plece și azi?” Dar am folosit o ancoră în pregătirea lui: alegerea hainelor și pregătirea rucsacului. A acceptat să le facă și a plecat fără probleme.😉
Miercuri am avut emoții că nu se va trezi: „vai, puiul, e obosit, e frânt de oboseală” (mda, ca orice mamă, din nou!), dar s-a trezit întrun final și ne-a lăsat în prag, pe mine și pe Sofia, fluturând o mână și zicând „Pa, mami! Pa, soră!”😯
Sentimentul care m-a încercat în timp ce savurram timpul cu Sofia și Andrei este unul de ”AM BAIAT MARE!” Aleg să am încredere în el și în noi că vom depăși pragul acesta chiar dacă e doar începutul.
Semnele schimbării
Orice transformare de program, de rutină, de obiceiuri în viața unui copil aduce după sine și un cumul de emoții și gânduri pe care nu știe să le gestioneze, tempereze. Nu știe nici măcar cum să le privească ca fiind bune sau rele în viața lui. În funcție de vârsta copilului, trăirile acestea ies la suprafață, mai devreme sau mai târziu, prin crize de plâns, tantrumuri, bătut din picior, trântit, bușit, vorbit urât, vorbit ca un bebeluș, lovit sau alte asemenea.
Așa cum era de așteptat, Radu resimte săptămâna aceasta ca fiind una altfel. El a fost cel plecat în fiecare dimineață, frații lui au stat acasă cu mine mai mult, când a revenit era ora de somn, era obosit și trebuia să îl culc, apoi erau orele de ieșit afară și conexiunea cu mine era restabilită abia la somn. Însă el semne că vrea să nu mă „piardă”, să iasă în evidență, să îl văd și pe el, mi-a tot dat. Cum?
Am fost „mamă „nervantă” de câteva ori pe zi, fie când îl anunțam că e ora de somn, fie când în joc nu îi ghiceam gândurile să fac ce ar fi dorit, fie când îl rugam să stea la masă să mâncăm. Apoi de câteva ori am fost „mamă caca” și o dată m-a și lovit.
Acum câțiva ani, când eram novice în ale părințelii și când credeam că lucrurile astea sunt un afront direct, nu aș fi tolerat fără nervi și cu siguranță nu aș fi povestit publicului larg. Aș fi crezut despre mine că am greșit undeva, că nu am știut să impun limite, să educ corect. M-aș fi biciuit în gândurile mele de mamă și aș fi fost foarte mâhnită.
Însă, din fericire, au fost oameni și cărți, dorință și putere, perseverență și alegere care mi-au luat povara aceasta de pe umeri. Azi știu că nu am pierdut nici frâiele, nici nu a înnebunit copilul, nici eu nu am greșit.
Copilul meu trece prin acomodarea la un nou program, a unor dinamici diferite de grup, a unor reguli diferite decât cele de acasă, își crește rezistența la stres, își mărește gradul de toleranță și face față cum poate la cei 3 ani ai lui. Și acolo o face bine, dar acasă scoate tot ce acolo nu a putut, nu a îndrăznit, nu îi este comod să o facă. Copilul care face așa acasă înseamnă că acolo se simte în siguranță să se manifeste și să scoată din el ce îl doare.
Cum tratez situația
Abordez totul cât de calm pot, strecor multă joacă (recomand”Retete de jocuri” – L. J. Cohen), glume, sunt cu brațele deschise când plânge, când mă roagă ceva direct, încerc să îi punctez lucrurile bune pe care le observ, să îi laud curajul și efortul, să mă bucur cu el de rezultate. Am acceptat stările lui, dar am punctat mereu limita și am enunțat maniera prin care mi-ar plăcea să și le exprime. (Te înțeleg că ești nervos. Însă nu îți permit să o lovești pe sora ta. Poți să îți descarci nervii lovind o pernă. Vrei să o lovim amândoi? Vrei să stau cu tine cât faci asta? Ce mai pot face pentru a te simți mai bine?)
NU am schimbat nicio regulă in timpul acestei săptămâni pentru a-i da senzația că ceea ce face e foarte atipic, foarte grav, greu. Copilul nu are nevoie de o abatere de la regulile cu care era deja obișnuit, de exemplu ora de somn, locul unde mănâncă, nu am trecut cu vederea când rănește sau deranjează pe altcineva din casă. Dacă aș fi făcut asta, aș fi căzut într-o capcană din care nu e ușor de ieșit și nici nu l-aș fi ajutat ci m-ar fi simțit șovăind, nesigură. Iar el are nevoie de noi blânzi, dar fermi. În timp ce el se clatină, noi să îi fim ancora ca îl ține. Să îi inspirăm curaj și susținere.
Am observat că oricât de supărat ar fi, oricât de nervos pe mine (și tare mă bucur că pe mine și nu pe altcineva) mă preferă la somn, la baie, la joacă. Acesta e semnul clar ca inclusiv când sunt „enervantă”, el mă vrea. Eu sunt sticla din care își umple paharul emoțional, din care se încarcă, dar vrea doar să se convingă că plecarea lui zilnică nu îl face să primeasca mai puțin, mai greu. Și cum ar putea oare?
Dragi părinți, găsiți-vă puterea să vedeți dincolo de gesturi care deranjează, de cuvinte care dor. Nu e ușor, dar nu e nici imposibil.
Adevărata acomodare pentru Radu va fi abia din toamnă, acum a fost doar un mic antrenament. Vă voi ține la curent de cum evoluează lucrurile. Sper să fie cu succes atât pentru el cât şi pentru toți ceilalți copii din lume.
Vă rog să fiți deschişi şi să încurajați astfel de postări dacă vi le doriți în continuare. Orice share, like, comentariu îl primesc cu bucurie. 🤗