Nu am o poveste chiar lină şi frumoasă despre alăptarea primului copil, nici despre a celui de al doilea şi, ce sa vezi, nici la cel de al treilea lucrurile nu au mers ca „pe roți”. Nu au țâşnit şiroaiele de lapte aşa cum mi-am dorit din prima zi. Nu am scăpat fără muls, fără tras, fără stres, fără dat cu lingurița lapte praf în primele zile.
La ambii băieți, începutul a fost un pic dificil, ei fiind mai somnolenți, sânii plini, angorjati, dar s-au prins de idee foarte repede. Îmi amintesc emoția pe care o simțeam (la primul) și pe care o simt (la al doilea) când îi luam în brațe pentru a îi hrăni sau privirea lor atintita în ochii mei în timpul alăptării. 💙Uneori, este un sentiment atât de copleșitor.
P. S. : am scris comentariul acesta în timp ce Amos mănâncă. 😀 e la locul potrivit. (Rebecca C.)
Însă deşi începutul a fost greu la toți 3, nu m-am lăsat păcălită că „nu am”, că „nu pot”, că „nu va merge”, am continuat să cred că va merge, că voi reuşi. Mi-am dorit să le vad gurile pline de lapte de mamă. Chiar mă gândeam intens la asta în timp ce masam şi beam ceaiuri care să stimuleze lactația.
E foarte greu în primele săptămâni. Eşti mai mereu udă pe tricouri sau cu sânii gata să explodeze, uneori te dor atât de tare încât nici nu ştii ce să faci.
Însă nu asta e povestea pe care o zic mamele cel mai des. Știți de ce? Pentru că asta se uită repede. Dar când eşti singură în camera ta cu primul tău copil în brațe şi vezi că nu prinde sânul, că ai făcut răni, că te muşcă şi doare, că plânge şi pare că nu se satură, ai impresia că doar ție ți-e greu şi doar tu nu poți. Fals! Sunt mult mai rare cazurile când e lin şi frumos şi cât trebuie de prima dată.
Povestea fetelor mele alăptate exclusiv (exceptând partea din spitalul de stat care le dă copiilor lapte praf cu lingurița în loc să ți-l pună la âsan). Pe prima fetiță am născut-o la Brașov la o clinică privată (ajungi la Dumnezeu acolo), toate bune și frumoase până am ajuns cu ea acasă și nu mai aveam ajutoarele de acolo. Am făcut furia laptelui, sâni plini și dureroși, copila parcă nu mai prindea sânul cum trebuie și uite așa ajunsesem să strâng din dinți numai să o alăptez și astfel sânul să se obișnuiască cu gurița ei. Am reușit până la urmă. Pe cea de-a doua fetiță am născut-o la stat (asistentele veneau greu să-ți facă un banal calmant și te dureau toate până îți trecea cu calmant). În spital ne puneau să le dăm lapte praf puțin călduț cu lingurița. O adevărată plăcere să i se scurgă laptele până sub bărbie. Dar conexiunea s-a produs mult mai frumos și am alăptat-o 1 an și 10 luni. Iar plăcerea cu care am alăptat-o pe cea de-a doua nu se compară cu nicio emoție, nicio trăire, e curcubeu pe cerul gurii. Încurajez alăptarea și cereți ajutor în ale alăptatului. (Cătălina D.)
Rămâne în amintire felul în care cel mic se conectează cu sursa lui de hrană, cum se alină numai când simte mirosul, cum toate îi trec numai când vede că stai lângă el gata să îl alăptezi, asta chiar contează.
Mai cred că alăptarea apropie mama de bebeluş.
Mai cred că alăptarea e sursa cea mai comodă de hrană şi e un beneficiu de care mamele ar trebui să fie primele care „profită”. (Ştiți câte cărți am citit alăptând-o pe Sofia? Dar câte articole am scris alăptându-l pe Radu? Dar câte podcast-uri am ascultat alăptându-l pe Andrei?😁Multe!)
Eu am făcut un curs de pregătire, Lamaze, care includea și o parte despre alăptat. Chiar dacă practica e mai grea decât teoria, m-am simțit împuternicită și am căpătat încredere că se poate. La primul bebe am făcut furia laptelui și răni pe sâni, din cauza că nu era chiar bine atașat probabil, dar ușor ușor ne-am acomodat unul cu altul. La bebe 2 lucrurile au fost mult mai ușoare. Am alăptat pe amândoi 2 ani și i-am înțărcat treptat, pe parcursul a câtorva săptămâni. Consider că un curs sau un consultant în alăptare pot face de multe ori diferița. 🙂 (Ada I.)
Mai pot adăuga că nu e mereu o plăcere pentru noi toate să alăptăm. Trebuie avut grijă cu ce te îmbraci dacă pleci undeva, să ai tampoane de sân, să alegi un loc în care să te simți confortabil să îi dai să sugă dacă eşti o persoană mai pudică, să planifici în avans orice ieşire pentru a lăsa suficient lapte muls în biberon. Nu e comod mereu! Dar acestea sunt rarități. Dacă ți-ai propus tu ca mamă să stai în concediu de creştere copil, jumătate din griji sunt rezolvate din start, dacă nu vei sta, dar vrei să alaptezi, înseamnă că deja te-ai gândit la câteva solutii şi îți asumi totul. Te felicit!
Am alăptat toți cei trei copii până după vârsta de 1 an jumătate cu toate greutățile aferente ( dureri de sâni, nopți nedormite, etc.) dar și cu împlinirea că nu este nimic mai bun pe lume pentru ei. Nu au fost bolnavi decât foarte puțin deci chiar a contat sacrificiul. (Alexandra B.)
Ştiu sigur că e sănătate curată fizică şi emoțonală pentru amândoi. Asta să nu o uiți! Sentimentul de „sunt suficientă” pentru copilul meu e unul de care avem nevoie în primele luni ca de aer. Iar apoi, uşor, uşor, lucrurile se vor echilibra spre normal oricum (dacă şi tu îți doreşti şi faci paşi în sensul acesta).
Am alăptat puiul de om, infinitul meu, până la 2 ani și 11 luni.
Prima lună a primit și lapte praf, asa plecasem cu ideea din spital. Însă, nu mă descurcam singură cu biberoanele, am fost stângace în a-l hrăni corect, poate din cauza că nu puteam să îl țin prea bine în brate, după o refacere mai anevoioasă. Tatăl s-a descurcat exemplar în prima lună la biberoane. Apoi, am rămas singura cu el toată ziua, zi de zi în cursul săptămânii și am renunț la biberon, tot citind și informandu-mă după un grup de Facebook dedicat alăptării exclusive, foarte bine pus la punct.
Și așa a început dragostea imensă de sân. Cum prea bine știți, un bebe ce va fi alăptat, va cere la sân și pentru liniștire, pentru dragoste și somn. Il priveam asa ghemotoc și mă topeam lângă el.
Toți acești 3 ani, a avut cam același program pe timp de noapte. Prima trezire era cam la 3-4 ore, apoi din 2 în 2 ore. Epuizant uneori, dar a dormit cu noi în pat de la început și doar se întoarcea să mă caute.
Cu timpul, începând și diversificarea, ma gândeam că o sa se mai rărească momentele de supt. Deși a mâncat și mănâncă bine, marea iubirea de sân a continuat. Cred ca asa am trecut mai ușor peste erupțiile dentare, nu a plâns niciodată din cauza lor, doar a refuzat solidele câteva zile la prima măsea.
Somnul de prânz se făcea tot la sân. Cum s-a autoînțărcat, a dispărut și somnul de prânz. Seara puneam poveștile Cristinei și adormea repede.
În jurul vârstei de 11 luni, ne-am mutat în Tg Mureș, din București. O dată pe luna veneam la bunici, parcurgând aproximativ 400 km. Aceasta a fost singura excepție când nu sugea. Nu mănânca în mers, în mașină, iar noi opream cam de 2-3 ori în acești 400 km , dar era mai mult pentru joacă și detensionat mușchii, nu pentru sân. Primea mâncare gătită la popas și apoi joacă.
Spre final, nu am mai avut aceeași răbdare, începea să ma deranjeze statul prelungit la sân și am început să îi vorbesc/povestesc despre finalul ce se apropia. Nu știu cum, într-o după-amiază , nu a mai vrut. Și nici seara. A venit pe nepregătite acest lucru. Niciodată nu știi când se termină. Am fost un pic tristă, dar am continuat să ne drăgălașim la somn, să ne spunem cuvinte frumoase și sunt împăcată. A fost o perioada unică și mai presus de cuvinte. A fost un bebeluș care nu a plâns, s-a simțit în siguranță și iubit. Singurul meu regret rămâne faptul că nu l-am purtat în sistem, în rest nu am nici o alta remușcare.
(Alexandra Georgiana)
Săptamâna Mondială a Alăptării 2021 mă găseşte alăptând. Nu ştiu dacă voi mai avea acest privilegiu să vorbesc despre asta, din postura asta, ca acum. E unul dintre subiectele cel mai putin atinse de mine în articole. De ce?
Pentru că alăptarea mi se pare ca sărutul: emoționant, intim, al nostru.
Alăptarea e despre mine şi copilul meu, dar o încurajez cu tot sufletul.
Povestea noastră despre alăptare e mai atipică. Am un singur copilaș pe care mi-am dorit foarte mult să îl alăptez, pentru toate beneficiile oferite de licoarea magică, pentru sănătatea puiului meu…șiiiii….nu am putut! 😪 Am pornit cu stângul pe drumul ăsta dar nu am renunțat. Dacă bebe nu știa, nu putea…și eu nu știam la rândul meu…am învățat să îi ofer laptele prin alte mijloace, doar ca să nu îl privez pe el de minunatul lăptic 😁 Așadar, m-am muls 1 an și 2 luni, lăpticul bun a ajuns la bebe, eu am fost parțial fericită. Când am renunțat la alăptat, multă vreme am avut mustrări de conștiință, pentru că aș mai fi putut continua. Îmi pare bine ca am reusit să fac asta atât timp, dar mi-a lipsit conexiunea cu bebe la sân, cea despre care vorbesc toate mămicile care alăptează normal. Nu știu cum ar fi fost…dar știu că am sărit o etapă care a lăsat un gol. (Teodora D.)
Pentru mamele la început să ştiți că există consultanți în alăptare şi vă îndrum să îi căutați. ❤
La ambii copii am avut nevoie de răbdare. A trebuit să le suplimentez cu formulă timp de o lună. Dar i-am ținut mult la sân, îi rugam să sugă să îmi dau drumul 😊 Până la urmă am reușit și i-am alăptat pe amândoi până la 1 an și 4 luni. A fost decizia mea să îi înțarc la vârsta asta (la al doilea am ales să nu fac diferențe). Pentru mine a fost suficient și destul. Frumos, dar destul. (Mona R.)
Alăptare cu succes, vă doresc! 🤱
Lasă-mi povestea ta despre alăptare în comentariu pentru ca mămicile la început de drum să ştie că nu e vorba de noroc, ci de cele mai multe ori de determinare şi puțină perseverență. Sigur îți vor fi recunoscătoare.
(Multumesc din suflet mămicilor care au contribuit la compunerea acestui articol cu poveştile lor frumoase despre alăptare! 🙏)