Ştiți momentele alea când te pregăteşti pentru primul copil şi visezi pentru el la o cameră sau măcar un colț personalizat, îi cumperi pătuț, lenjerie, căruț, calci hăinuțe şi aştepți momentul în care îl vei aduce acasă şi aşeza în colțul perfect din tabloul pe care l-ai creat pentru viitoarea voastră viață?
Cam aşa a fost şi la noi. Îmi amintesc ziua când am ales căruțul fetiței mele.
Am ales căruțul gri deşi eu aş fi vrut roşu că era fetiță, dar tati şi doamna de la magazin au zis că pe gri e mai frumos. Pe ea am bănuit-o că dorea să cumpărăm din magazin şi nu de pe site unde era şi roşu, pe el l-am bănuit că speră să îl folosim şi la un băiat. Am luat gri. (Nu-i nimic, mi-am luat revanşa la scaunul de masă ROZ – încă folosit de al doilea băiat! 😳)
Căruțul gri a purtat-o pe fetița mea în plimbări în landou, apoi în partea acea tip scoică pe care o luam uşor şi o fixam în maşină, apoi în partea tip sport. La munte, la mare, în oraş, în parc…până pe la vreun an jumate. Apoi a luat o pauză. Dar era protejat că ştiam că îi va veni rândul iar. Acelaşi lucru l-a făcut cu Radu. Plimbat, purtat, ridicat, comod şi bun, cu praf de somn…căruțul gri.
Nici bine nu a fost lăsat de Radu că l-a luat Andrei: landou, scoică, parte sport, la mare, la munte, în parc.
Însă într-o zi, pe nepusă masă, s-a rupt.
Nu aş vrea să zic despre faptul că nu ne terminasem treaba cu el. Ar fi nedrept. Aş vrea să zic despre faptul că nu mă îndur să-l scot din casă.
Îl țin într-un colț în balcon. E plin de amintiri. Cum să-l arunc? Parcă ieri era nou, frumos şi-şi aştepta misiunile de a purta bebeluşi veseli, mofturoşi, obosiți sau nu, peste tot pe unde ne ducea mintea.
Căruțul gri a depus armele, dar eu nu sunt pregătită pentru asta. El are strâns în materialul lui mirosul bebeluşilor mei mici, are imprimat pe mâner amprenta mea şi a lui tati pe orice vreme, pe orice stare. Ştie cred şi cum plângeau copiii noştri şi mai ales ştie cum râdeau spre noi în timp ce-i împingeam seara spre casă.
Ştie când eram obosiți, supărați, nervoşi. Ştie cum am crescut odată cu copiii noştri. Ştie prea multe să îl arunc.
Nu ştiu cât e despre căruțul gri şi cât e de fapt despre mine, cea care cândva avea cu 7 ani mai puțin şi alegea dintr-un magazin un căruț pentru primul copil. Cea care ştiam când e cazul să mai insist cu plimbarea ca bebeluşul să adoarmă bine sau când e cazul să mă aşez pe o bancă în speranța că nu se va trezi. Ştie culorile mele la păr, fricile mele de mămică de 1, de 2 şi de 3 şi discuțiile purtate la telefon în timp ce îl împingeam. Ştie de toate!
Căruțul gri nu va mai purta copii. Dar poartă amintirile noastre.