Rulez deja pentru a treizecea oară povestea în capul meu. De fiecare dată intensitatea fricii, a neputinței scade. Am momente când chiar eu mă întreb dacă nu am exagerat totul.
Însă când copilul îți este într-un pericol sub ochii tăi, mintea nu mai procesează. Ea intră pe modul Înghețare, Luptă sau Fugi. În cazul meu ea a intrat pe modul Luptă.
Sã vă povestesc totuşi cum s-au întâmplat lucrurile. Azi pe la orele prânzului l-am luat pe Radu de la grădiniță şi ne-am hotărât să mai stăm puțin în zona blocului să ne bucurăm de vreme. Am zărit un om al străzii care trăgea dintr-o pungă. Se droga. Da, un om pe care în general îl numim „aurolac” şi care nu este într-o stare bună deloc. Era lângă parcarea blocului. L-am ocolit încât copiii să fie departe de el, ştiam că urmează să ajungă şi un prieten de al lui Radu cu tatăl lui şi cumva nu am simțit frică. Peste vreo 20 de minute, copiii mari se jucau ascunselea. Radu era de negăsit deodată. Îl strigam şi el nu răspundea deloc. Gândul mi-a fugit la acel om drogat care nu mai era unde îl văzusem inițial. Am simțit că îmi pierd cumpătul, dar în fracțiunea următoare, tatăl prietenului lui Radu l-a zărit cum se juca nestingherit într-un colț de unde mă auzea perfect, dar nu venise pentru că, citez: „vocea ta era groasă şi credeam că o să mă cerți”. I-am explicat că eram speriată, să răspundă indiferent de orice ar crede când îl strig.
A trecut. Alte 10 minute mai târziu, a reapărut în peisaj omul străzii. Era în mişcare spre noi. Eu cu ochii pe el, îl vedeam ba cum se aşază, ba cum scoate punga, ba cum o bagă ín buzunar, ba cum se plimbă printre maşinile parcate. Eram în alertă, dar nu doream să opresc copiii din joc. La un moment dat, Radu era într-o zonă cu copaci, cumva puțin retras de celălalt băiețel, eu cu tăticul respectiv puțin mai în spate plimbând pe Andrei şi acel om, dintre maşini, a luat-o spre Radu.
Radu era cu spatele la el, el cu spatele la mine. Eu am mărit pasul să ajung la ei, el neştiind că vin se ducea spre Radu mărind şi el pasul şi deschizând cumva brațele. Nu ştiu…aici s-a rupt filmul! Am țipat ca o leoaică, ca o fiară „Nu-mi atinge copilul! Ia mâna de pe copilul meu!” Deşi mai era un pas între el şi Radu şi vreo 2 între mine şi ei. L-am luat pe Radu pe sus şi îl tot întrebam ce dorea să îi facă. El, cu privirea tulbure, a ridicat mâinile şi a zis „dar nu am făcut nimic”.
Nu vă pot descrie frica, mila, neputința, dezgustul şi tot ce am trăit atunci. M-am concentrat apoi pe Radu sperând că nu l-am speriat. Însă tremuram. De acel om s-a ocupat tatăl prietenului lui Radu să îl trimită de acolo.
Când copilul îți este în pericol, eşti în stare de orice! Am simțit asta în acele secunde! E greu de aflat asta, de trăit asta.
Îmi zic povestea iar în cap şi mă întreb ce aş fi putut face mai bine.
Am povestit cu Radu şi Sofia despre ea încercând să îi fac să înțeleagă de ce e bine să răspundă când îi strig, să nu se îndepărteze (deşi aici nu era cazul de asta), de ce să nu intre în vorbă cu străinii, să nu accepte de la ei nimic, să nu le permită nimic şi să țipe. Au voie să țipe când simt că e ceva suspect! Când cineva le blochează calea să țipe şi să muşte, bată, orice! Şi încă simt că nu i-am învățat nimic concret! Îmi doresc asta să fie singura pățanie cu astfel de emoții şi nimeni să nu treacă prin nimic similar sau mai grav.
Învățați-vă copiii şi despre răufăcători. Ei nu sunt doar în desene animate. Iar când instinctul vă zice ceva, ascultați-l. Eu azi l-am ignorat şi nu ştiu de ce.
Ştiți care este una dintre fricile părinților cu mai mulți copii? Că se poate întâmpla ceva şi ei nu se pot împărți. E o teamă validă. Deşi situațiile pot fi diverse şi unele neînsemnate, azi simt că ce am trăit nu a fost neînsemnat deloc, cel puțin nu pentru mine.
Când ție, copile, e pe cale să ți se întâmple ceva, mie sigur mi se întâmplă ceva!