Am auzit vorba aceasta ”ziua trece greu, dar anul trece repede” și mi-am dat seama că e adevărat. În viața unor părinți sunt adesea clipe grele, provocatoare, o agitație care începe dimineața devreme și se încheie seara târziu. Sunt zile care par că nu se mai termină pentru că oboseala e la cote maxime. Însă de fiecare dată ajungem în punctul în care ne dăm seama că … a trecut săptămâna, a trecut luna, a trecut anul. Și exclamăm ”Ce repede”! Și ne întrebăm ”Când?”.
Așa ni s-a întâmplat și nouă aseară. Ne adunasem toți acasă, luasem cina și eram cu ochii pe ceas să vedem cât timp mai avem de joacă până culcăm copiii. Era mare agitație, dar una plăcută. Era veselie și râs. Deodată Andrei a început să se târască cu fundul înapoi și de acolo a făcut un salt în picioare și a rămas ca un stâlp de țeapăn! L-am aplaudat, deși nu era prima dată când făcea dar ne bucură să îl vedem în picioare de fiecare dată. Însă el nu s-a oprit aici! Tati a întins brațele spre el, iar el a venit… În picioare! Primii pași singuri! Primii pași din viața lui fără să fie sprijinit, ținut, ajutat! Eram toți cinci martori la bucuria lui și imediat am și început să râdem și să aplaudăm.
Primii pentru el, la fel de emoționant pentru noi părinții chiar dacă am trăit asta pentru a treia oară. Și cum stăteam și îl priveam și încercam să îl facem iar să facă asta, mi-am dat seama că zilele au trecut uneori greu în acest an, dar anul a zburat deja și chiar foarte repede.
Când îi văd seara liniștiți în pat și cum își bagă nasurile sub plapumă, realizez că timpul e nemilos. Vrea să ne treacă prin momente multe, dar prea repede. Aseară l-aș fi dat puțin înapoi la ziua când l-am născut, doar puțin să mai simt o dată emoția reîntâlnirii noastre, apoi l-aș fi mai dat înapoi la momentul reîntâlnirii cu frații lui. Iar dacă ar fi fost posibil, inclusiv la momentele în care mi-a fost greu, doar pentru a vedea totul prin lumina aceasta în care greul nu este permanent. Nimic nu este permanent! Clipele trec, la fel și anii, iar noi rămânem cu amintirea primelor întâlniri, primei mese, primului gângurit, primilor pași.
Trăiți clipa! Așa cum este, e unică, nu e permanentă, e trecătoare!
În momentele mele mai grele din ultimul an, m-am așezat adesea mental în poza asta în care el face primii pași, iar noi toți îi suntem martori. Acum că ea s-a întâmplat, am realizat că am mai atins un obiectiv de mamă. Încă o amintire frumoasă pentru colecția mea!
Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru asta!
Voi pentru ce îi sunteți recunoscători azi?