Îmi place să cred că sunt puține (spre deloc) familii care fac al doilea copil cu gândul că are frați mai mari şi „se cresc unii pe alții”, că „unde creşte unul, mai încap 2, 3” şi tot aşa. Îmi doresc să cred că indiferent că e primul, al doilea sau al patrulea, copiii sunt făcuți din dragoste, din iubirea pentru încă un suflet, din dorința de a îi ajuta să crească, să înflorească, să le fim alături.
Dar chiar dacă nu vrem, chiar dacă plecăm la drum cu cele mai frumoase dorințe de a-i fi alături 100% şi lui, celui de al doilea copil al nostru, de a-i sorbi fiecare cuvânt şi vedea fiecare pas şi de a-i şterge mucii la timp doar noi, constatăm uşor, uşor, că nu suntem totuşi singurii care facem asta. Pe lângă noi, părinții lui, mai este un suflețel mic în casă, sora/fratele mai mare, care e acolo, de multe ori dispus să facă asta. Uneori i-o cerem chiar noi, alteori o face el pentru a ne imita sau pentru a le aprecia noi ajutorul.
Frații mai mari sunt un pic părinți chiar dacă noi nu le cerem direct să fie. Însă când îi rugăm să meargă în casă pentru că celui mic îi este somn sau foame, când le întrerupem joaca pentru că fel mic doarme, când nu îşi mai pot întinde plastilina pentru că cel mic o poate înghiți, când nu îi lăsăm să urce pe scaun că cel mic vrea şi el, când le dăm dulce şi îi punem să îl mănânce repede că cel mic nu are voie, toate acestea îl fac un mic părinte sau un copil nevoit să se gândească şi din altă perspectivă.
Fratele mai mare mereu se va gândi puțin la cel mic şi ca un părinte: să nu cadă, să nu se taie, înțepe, dezechilibreze, să nu răcească.
Fratele mai mare mereu va da din porția lui de dulce, de jucării, de somn, de joacă, de brațele lui mami, chiar dacă uneori nu vrea. O face oricum. La început e nevoit, apoi cu explicații înțelege de ce, acceptă (unii mai greu, alții mai uşor). Învață să îşi ajusteze trăirile, aşteptările, dorințele şi în funcție de cel mic. El devine puțin câte puțin un fel de părinte, chiar dacă noi nu vrem.
Am fost soră mai mare şi greu am înțeles că fratele meu nu e grija mea. Chiar dacă mi se spunea direct asta, eu simțeam altfel. Intrase în mine grija pentru el încet, încet, uneori fără să vrea nimeni să mi-o transmită, alteori pentru că era necesar pentru siguranța amândurora.
Sofia e soră mai mare şi ea. Deşi nu ne dorim să o împovărăm, să îi pasăm din grija noastră pentru Radu, o vedem cum şi-o însuseşte vrând nevrând. E în ajutorul nostru, e spre binele lui, dar oare şi al ei?
Zilele trecute am întâlnit la o piscină un băiat în clasa a şasea care era foarte atent cu Radu meu. Se mira cât e de mic şi cum stă în piscină ca un „om mare”, cât e de drăgălaş. Nu ştiam dacă are sau nu frați mai mici, dar am ştiu sigur că da când m-a întrebat: „nu e prea rece apa asta pentru el?„. Gând de părinte şi de frate mai mare care a tot auzit asta în jur, a tot simțit că trebuie să protejeze, să se gândească şi la celălalt, să nu îşi vadă doar de joaca/bucuria lui, să empatizeze, să fie atent, poate chiar puțin în gardă, asta, de multe ori, fără să i-o ceară nimeni.
Prin tot ce v-am scris îmi doresc să vă fac doar puțin atenți la copiii voştri mai mari. Să nu uităm că sunt şi ei copii, că bucuria lor este deja întreruptă prea des din varii motive pentru care nu e nimeni vinovat, dar pe care ei le resimt, le strâng în suflet.
Ce ar ajuta?
- Spuneți-le sincer că apreciați ajutorul şi atenția pentru frățiorul mai mic, dar punctați că voi sunteți părinții amândurora, voi aveți grijă de amândoi. Se va simți sigur mai bine.
- Amintiți-le că cel mic nu va fi mereu mic, iar atunci când va avea o vârstă potrivită să se descurce singur cu unele lucruri, fiecare va fi responsabil de ceea ce face el (în funcție de vârstă: dacă urcă pe scaun, dacă nu îşi face tema, dacă exagerează cu dulcele etc).
- Explicați-le cât de des se poate de ce este nevoie să ne schimbăm unele planuri în funcție de cel mic FĂRĂ să centrăm atenția pe cel mare. (Exemplu: În loc de „Nu urca pe scaun pentru că te vede pe tine, vrea şi el şi sigur cade” care i-ar putea sugera că e direct responsabil, puteți încerca:”El e curios să vadă dacă poate urca unde eşti tu, dar are doar 1 an şi nu e pregătit să facă lucruri pentru 5 ani. E periculos pentru el!” ceea ce este un mesaj mai direct fără să îl implice.)
- Încercați să găsiți timp cu fratele mai mare în care să faceți activități adecvate vârstei lui fără să fiți întrerupți (cățărat, sărit, pictat, modelat etc).
- Ascultați-l cu adevărat. Da, chiar şi atunci când zice că îl doare burta dar voi ştiți că nu e asta (Dar ce e??), când nu „poate” să se încheie la geacă, dar voi ştiți că poate (De ce nu vrea?), când plânge că s-a lovit tare de tot, dar voi ați văzut că abia s-a atins (De ce zice aşa??). Doar ascultați fără să ziceți nimic din ceea ce vă vine pe limbă: „nu te doare/poți să o închizi singur că ai făcut-o deja de 200 de ori/ai căzut pe moale nu are cum să doară”. Vor doar să mai dea afară din ei, să mai fiți şi pentru ei.
- Spuneți-le că îi iubiți iar şi iar.
- Arătați-le pe limba lor că îi iubiți iar şi iar.
Aş minți să zic că nu am „profitat” şi eu de ajutorul ei ca soră mai mare. Aş exagera să spun că nu o voi mai face. Aş fi nedreaptă să pretind că reuşesc mereu să îmi amintesc tot ce v-am scris. Dar încerc, reuşesc tot mai des, iar când realizez că nu mi-a ieşit, am curaj să redeschid discuția, să îi explic, să îmi cer scuze dacă observ că a fost prea mult în grija ei.
Să nu lăsați nici voi să fie prea mult în grija fraților mai mari!
Simțiți-vă liberi să îmi scrieți bucurii şi dureri de frați mai mari sau mai mici. Vreau să aflu şi altă perspectivă, să învăț să fiu la fel de empatică şi cu „durerile” celui mic. Sunt sigură că de fiecare parte sunt şi bune şi mai puțin bune.
Cu siguranță deja ştiți că atunci când vă uitați la voi cei mici de atunci, îi înțelegeți mai bine pe ei cei de acum.