Nu cred că este articol şi carte de parenting care să nu amintească despre conectare. Din 10 lucruri pe care le citesc cel puțin 8 conțin cuvântul conectare. Fie că e vorba despre conectarea cu tine, cu ființa ta, cu părinții, cu copiii, fie cu partenerul de viață. Ajung să cred că e un cuvânt atât de utilizat încât unii au început să facă alergie la el („lasă-mă pe mine cu conectarea voastră”), iar alții îl folosesc excesiv pentru a descrie orice legătură între oricine şi orice.
Nu e uşor lucru să pui doi oameni în legătură directă ca şi cum o centralistă face legătura telefonică lui A cu B şi gata. Când e vorba de oameni, fie ei copii sau adulți, conectarea, legătura care se creează aparent între ei, este mai degrabă supusă perturbărilor. Gândiți-vă că persoana A nu e un motor electric, ci e o ființă cu emoții proprii, cu experiențe unice, cu gânduri şi trăiri. La fel e şi persoana B. Iar legătura dintre ei nu se poate crea doar punându-i față în față sau cerându-le să-şi vorbească. E nevoie de ceva mai mult.
Azi Sofia şi Radu nu se puteau conecta deloc. Orice dorea unul, celălalt îşi începea fraza cu „Nu!”. Îi simțeam iritați, puşi pe harță. Deşi un coş plin de rufe se cerea spălat, sârmele pline de rufe uscate se cereau puse la loc, vasele zăceau în chiuvetă, paturile nefăcute, am profitat că Andrei dormea, şi m-am dus să îmi caut de treabă în camera unde stăteau ei. Prezența mea era doar pentru a-i ajuta să comunice, să se pună de acord. Însă am ajuns uşor motivul lor de ceartă.
Unul dorea să ne jucăm cu trenul, celălalt să facem puzzle. Dacă mă concentram prea mult pe puzzle, cel care dorea joacă cu trenul, bătea din picior că nu ştiu ce problemă intervenise acolo. Dacă nu mai eram cu ochii la puzzle, devenea totul prea greu, prea întortocheat. Aproape regretam că am ajuns mingea lor de ping pong. De conectare nici nu putea fi vorba.
Când Andrei s-a trezit, am alergat la el bucuroasă că scăpasem din ringul de luptă. În timp ce îi dădeam să mănânce mă gândeam oare ce i-ar apropia, face să se joace frumos din nou. Iar în secunda doi mi-am amintit că ar fi bine să nu intervin, să îi las să găsească singuri soluții, să se certe dacă asta simt, să se elibereze de ceea ce mocneşte între ei. Până la urmă conectarea nu are cum să fie făcută pe un teren necurățat, nu?
Focul a mocnit o vreme, apoi s-a auzit iarăşi un „Nuuu!” , apoi un „Nervant” şi un „Ba tu eşti enervant!”, buşit de uşă, trântit într-un pat. Am rămas pe loc. Eram curioasă care mă va căuta primul. Curios, niciunul.
Somnul de prânz. Poveste. Andrei la sân, Radu lângă Andrei, Sofia lângă Radu.
S către R: „pot să te țin de mână?”
R: „nuu! Eu țin mână bebe Dei, el fatele meu!”
S: „e şi fratele meu!”
R: „nu, nu e! Doar fatele meu!”.
Eu? Eu simțeam că aş vrea să mă evapor de acolo. Am oprit povestea şi i-am întrebat dacă termin de citit sau mă opresc de tot. Niciun răspuns. Radu începuse să îl mângâie excesiv pe cap pe Andrei, iar eu simțeam cum îmi pierd răbdarea. I-am explicat din nou de ce, cât şi cum ar trebui să facem să avem şanse toți la somn şi linişte. Însă în zadar.
Am realizat cum se „scurge” conectarea mea cu Radu printre degete. Cum nu am ce face atunci pentru a-l ajuta atât pe el cât şi pe Andrei să stea liniştiți. La Sofia nu a mai fost timp să mă gândesc că poate ar vrea şi ea ceva de la mine, dar nici timp şi spațiu nu are pentru a cere. A trebuit să îi separ, să folosesc tonul de „mamă dură” pentru că altfel nu am ştiut să fac lucrurile.
Conectare, conectare, dar s-a dus. Radu a plâns de oboseală şi nervi că nu îl las lângă fratele lui. Andrei a început şi el că i-a fost perturbată liniştea. Eu a trebuit iar să privez pe cel puțin unul de ceva, iar asta mi-a adus un gol în suflet, o deconectare de mine. Cumva e prima dată când mintea mea mi-a zis „Marto, putere să înoți nu prea mai ai!”. Eu nu prea accept să mi se vorbească aşa, chiar dacă e vorba de mintea mea. Aşa că am plâns şi eu bine de tristețe, dar când mi-am revenit, m-am mobilizat.
Pe seară, am reuşit să am un joc doar cu Radu, unul prostesc, dar aşa cum l-a dorit el. Să simtă că sunt mama lui, că îmi pasă, că vreau. Cu Sofia am purtat nişte discuții lungi despre ce a vrut ea. Asta alege în ultima vreme: joaca prin discuții şi, când e timp destul pentru ele, îmi dau seama ce a vrut copilul meu să îmi zică. Iar azi a fost timp şi mi-a zis, printre rânduri, că sunt o mamă bună.
Ştiu că orice proces de transformare, de acomodare aduce cu el şi astfel de zile. Mi-am dat voie să curăț terenul prin plâns de data asta pentru a fi bine cu mine, cu ei.
Mâine le dau o pauză şi ne dăm şi nouă una. Vor merge la bunici. Radu doar pe timp de zi, Sofia inclusiv o noapte. Ştiu că ne va prinde tuturor bine. Şi cum sunt rare, o să încercăm să profităm de ea.
Noul gând: „Nu e uşor, dar nici imposibil!”
PS: Refluxul lui Andrei şi-a făcut de cap azi tare şi oboseala acumulată a brațelor, timpul insuficient sau lipsa unei libertăți în mişcare în cazul meu pentru a pune lucruri la punct în casă, au fost suficiente să îmi provoace starea aceasta şi gândul nemilos față de mine. Dar a trecut. Mă pun iar pe înotat!