Îmi plac foarte mult orhideele. Am câteva la geam şi mereu în plan să îmi mai cumpăr, dar pentru prima orhidee am un ochi aparte. Când am primit-o era aşa fină, frumoasă, dar plăpândă cumva. Iar eu aşa nepricepută să o cresc. Însă chiar aşa cum era şi cum eram, a crescut, a înflorit, a supraviețuit, iar mie mi-a insuflat ideea că pot creşte flori, că ştiu a le îngriji şi a le face să înflorească.
Cam aşa a fost şi cu ea, prima mea născută, fetița mea.
Părul ei nu a fost atât de lung mereu. Picioarele ei nu au fost atât de drepte întotdeauna. Râsul ei a fost însă mereu cristalin, iar ochii ei mereu luminoși. Ea, fetița mea, prima mea născută, Sofia mea, a crescut mult şi parcă şi mai mult de când se duce la şcoală.
De când e sora mai mare a celor doi băieți o observ cum se plasează diferit în relație cu ei. Cu mezinul foarte caldă, luminoasă, gata de joacă, pusă pe cântat mereu. Cu miezul ceva mai autoritară, pusă pe reguli şi disciplină, pe jocuri în care să-l învețe ce ştie ea, în care să-i insufle dorințe de copil mai mare, însă păstrând o legătură bună.
Mă gândesc adesea la ea în timpul zilei. Uneori cu bucurie că ştiu că îi place la şcoală, alte ori cu vină şi îngrijorare să nu fie un program prea lung pentru ea, să nu fie prea mult departe de noi. Îmi doresc să fac multe tare împreună cu ea, dar timpul ne joacă feste câteodată în perioada aceasta şi ne aşază mai rar în legătură directă fără distractori.
Ce face ea? Le duce pe toate. Uneori mai bine decât ne aşteptăm. Aşteaptă să îi vină rândul la pupat, vorbit, văzut. Ne îmbrățişează pe fiecare şi ne asigură de dragostea ei. Observă prima când sunt îngrijorată sau cu gândul departe şi îşi oferă ajutorul aşa cum ştie, cum a văzut. E încă dornică de joacă şi foarte răbdătoare când fratele ei nu se aliniază regulilor jocului. De se enervează exprimă clar şi tot mai des de ce. E cum am visat să fie. Dă tot să fie bine.
Îți mulțumesc la infinit copilă, că m-ai ales prima să îți fiu mamă, că eşti caldă, empatică, bună, ascultătoare. Tu mă înveți şi mă pregăteşti zilnic să fiu mamă pentru toți trei. Tu ai deschis porțile bucuriilor de mamă, dar şi grijilor, frământărilor, zbuciumului că „dacă nu e bine”. Tu duci greul deciziilor necugetate, a nervilor nestăpâniți prea bine, a încercărilor să nu dăm greş ca părinți. Pentru toate astea îți mulțumesc.
Tu, fiica noastră mare, ne pregăteşti fără să ştii şi fără să vedem mereu, pentru a face față cu frații tăi la provocările ce vor veni. Cum? Trecându-ne tu prima prin emoțiile şi frământările specifice vârstei, prin provocările unui început nou pentru noi ca părinți. Tu ne faci să fim mai pregătiți şi mai buni, iar ei, frații tăi, prin asta vor avea parte probabil de răbdare mai multă, soluții mai bune, modalități diferite de a le da aripi în viață. Totul datorită pregătirii pe care o avem prin tine, cu tine.
Nu există om căruia să îi fiu mai recunoscător pentru ce scoate la iveală în mine ca părinte ca ție. Tu îmi eşti oglindă. Una cu alta ne permitem să plângem, să râdem de nimicuri, să suferim, să discutăm, să zăbovim sau să grăbim lucrurile. Sunt omul cu care îți duci luptele de cele mai multe ori, dar şi omul în a cărui brațe te vindeci. E liniştitor să privesc asta aşa.
Îmi doresc să păstrăm asta, Sofia mea! Te iubesc infinit, orhidee de fată!
Voi când le-ați scris sau zis ultima dată ce şi câte fac ei pentru voi de când au apărut? 😊