Imaginați-vă că pe fundal e o melodie.
1, 2, 3 sunt paşii pe care îi faceți la stânga.
1,2, 3 sunt paşii pe care îi faceți la dreapta.
Când dansezi singur există avantajul că nu are cine te călca pe picioare. Însă când dansezi singur există dezavantajul că dacă aluneci, nu are cine te susține.
În funcție de dans, partenerii se pun reciproc în evidență. O dată ea pe el, o dată el pe ea. Fiecare străluceşte pe rând. Câteodată tocmai asta îi face să strălucească împreună.
Dacă unul schiopătează, celălalt face tot ce poate pentru a-l proteja, a masca „defectul” în ochii celor care nu trebuie să ştie. O dată poate şchiopăta el, altădată ea. Însă în dansul lor doar ei vor şti asta.
Viața de familie e de foarte multe ori un dans. Partenerii găsesc susținere unul în altul? Oferă strălucire unul altuia? Primesc strălucirea dorită? Se acoperă unul pe altul ca dansul să fie la fel de cursiv şi frumos? Atunci au tot ce le trebuie pentru a reuşi.
1,2,3 la dreapta.
1,2,3 la stânga.
Dansul în doi trebuie să fie făcut cu dedicare, cu implicare, respect pentru munca celuilalt, răbdare pentru lucrurile când nu iese aşa cum ai vrea.
Sunt adesea întrebată când am timp de scris, cum găsesc resurse, energie, bucurie în fiecare zi oricât de greu este.
Eu doar am învățat paşii de dans şi am un partener la fel de bun în asta. Ne place să dansăm şi nu ne oprim. Orice oprire e o pierdere de timp. Ritmul cel bun vine prin exercițiu. Azi maschez eu ce îl doare pe el, mâine maschează el ce mă doare pe mine.
Credeți şi voi că viața de familie este ca un dans în doi?