Ideea că aş vrea să vină într-o zi aleasă de el şi doar de el, că aş vrea ca lucrurile să se aşeze frumos şi bine pentru noi, să am timp în travaliu să conştientizez că se întâmplă, să fac cu puterea minții ca durerea să devină mai mult un simbol al întâlnirii noastre. Toate acestea le-am vrut şi mă gândeam dacă le voi avea şi la naşterea lui Andrei, aşa cum au fost la cea a lui Radu (povestea aici).
Ziua mult așteptată
Era 7 dimineața şi stăteam în pat. Îl privisem deja pe Radu cum dormea. Mi se părea aşa linişte în jur. Am pus mâinile pe burtă să vorbesc cu bebeluşul (aşa cum mă învățase Nicoleta Nistor la şedința EFT pe care o avusesem cu câteva zile înainte). Gândurile mele s-au mutat rapid de la iubirea pe care i-o transmiteam la ce ar trebui să facă el ca să declanşeze sarcina. Exact aşa am gândit: „Mami, tu trebuie să tragi de nişte fire pe acolo, eu voi simți că acela e momentul ales, mă voi pregăti să te primesc, vom împinge amândoi, iar eu voi simți uşurarea aia şi bucuria imensă pe care am simțit-o şi la sora şi fratele tău.” La 5 minute după gândul acesta, ca o ironie sau ca un simbol al legăturii create, am avut prima contracție. Deşi mi s-a părut reală, am zis că „o fi falsă”. La 10 minute a venit următoarea. Mi-am schimbat puțin poziția în pat. La alte 10 minute era deja a treia contracție care a venit şi cu ceva scurgeri. Acum știam sigur că asta e ziua!! Am sărit la propriu din pat de parcă nu aveam o burtă de 40 de săptămâni. Am plecat bucuroasă la baie. Doream să am timp de un moment în cadă aşa cum avusesem la Radu. M-am băgat în cadă după ce l-am anunțat pe soțul meu: „Azi vine Andrei!”. Am stat în apă cam o oră şi jumătate. Acolo am băut cafeaua şi mi-am pus puțin ordine în gânduri. Când am simțit contracțiile că sunt la 5 minute şi mai intense am ieşit. Era în jur de 9. Copiii mei se treziseră, a venit o bunică să stea cu ei, soțul meu intrase într-o şedință. I-am suflat că mă îmbrac să plecăm spre spital. Nu pricepea de ce aşa repede. Aşa simțeam.
La maternitate
Am ajuns la maternitate la ora 9:50. Am coborât din maşină imediat după o contracție. Pe drum observasem că sunt la 2 minute deja. Am privit spre clădire şi am zâmbit apoi am gândit „Aici mi-am adus pe lume doi dintre copii, aici va veni şi al treilea”. Am intrat pe poartă şi îmi amintesc două lucruri din curte: cum am privit în urmă la soțul meu care rămânea acolo şi am ridicat o mână în semn de salut însă după măștile pe care le aveam pe față erau sigur două zâmbete: al meu de emoție, al lui de încurajare. Iar al doilea lucru amintit este despre un muncitor din curtea maternității care m-a privit zâmbind. Am dat să gândesc „ce ştie el” cu atitudinea de „victimă a durerii”, dar imediat am schimbat atitudinea „ce ştie el ce mircol trăiesc eu azi”.
În interior lucrurile s-au precipitat: triaj, test covid, dezbrăcare şi schimbare în cămaşa de naştere. În timp ce completam hârtiile de internare mi s-a rupt apa. Atunci doctorița care mi-a urmărit sarcina, doamna doctor Truș Anamaria, şi care s-a potrivit să fie în spital atunci, a cerut să nu mai pierdem timpul şi să vadă cât este dilatația. În sinea mea ştiam că e completă. Am şi auzit apoi: „dilatația e completă. Haideți în sala de naşteri.”
Sala de naşteri
Supriza zilei a fost că băiatul meu a ales ziua potrivită în aşa fel încât o doamnă minunată, moaşă şi psiholog, Nuța Staicu, era de gardă. Ne-am cunoscut înainte de naşterea lui Radu şi atunci m-a ajutat cu câteva şedințe de terapie pentru a mă împrieteni cu durerea şi a avea o naştere frumoasă. Însă acum am cunoscut-o şi prin prisma meseriei de moaşă. Acel om care ştie ce şi cum să spună, să te facă să te simți în siguranță.
– Marta, uită-te la ceas, e ora 10:30. La ce oră ți-ai propus să naşti?
Aşa m-a primit moaşa mea.
– La maxim 11.
Aşa i-am răspuns.
– Aşa va fi!
Şi Andrei a venit pe lume 20 de minute mai târziu.
Întâlnirea cu bebe Andrei sau minutul de aur
Cine a născut natural vreodată ştie că în cele 20 de minute lucrurile sunt foarte grele pentru mamă, durerile sunt mari, concentrarea trebuie să fie şi ea mare, dorința de a-ți vedea copilul nu trebuie să te părăsească. Însă este un minut, unul singur, la care m-am gândit adesea în timpul sarcinii şi pe care îl aşteptam ca pâinea caldă: minutul în care simți că bebe iese, totul în jur prinde rapiditate, corpul tău capătă o altă dimensiune şi în suflet se întâmplă un schimb de energie. Simți deodată că dai viață şi primeşti viață. Acesta e minutul meu preferat. L-am cunoscut la Sofia, l-am recunoscut la Radu şi l-am aşteptat la Andrei.
Auzi plânsul, îl vezi pe bebe, auzi laude pentru că ai reuşit, simți binecuvântare şi linişte.
Mi l-au dat pe bebe să îl văd. S-a lipit de fața mea şi nu a mai plâns. I-am şoptit tot ce mi-a venit mai frumos în gând şi i-am mulțumit că m-a ales să îi fiu mamă. El, alături de frații lui, este balsamul anului acesta. Un an pe care l-am pornit cu alte gânduri şi planuri, însă iată ce fel s-au schimbat şi ce bine s-au potrivit. Simt că un dar mai frumos nu putea exista. Mi-a luat destule 2020, dar mi-a dat ceva mult mai prețios în schimb.
Aşa am devenit noi părinți pentru a treia oară pe 20.11.2020, ora 10:50 cu o minune de 4 kilograme.
(Doresc să mulțumesc personalului maternității „Buna vestire” din Galați şi tuturor celor implicați direct sau indirect în crearea unei naşteri blânde şi frumoase.)
Vă multumesc și vouă că citiți și urmăriți ce scriu, că simt gândurile voastre bune în perioada asta. Sper că ceea ce fac eu aici vă ajută să prindeți curaj și încredere și să nu vă lăsați oricât de provocator ar fi. Să creştem copii nu e simplu, însă trăiesc cu impresia că e singura „investiție” sigură pe termen lung.