Lui ii place sa fie tinut asa. Mie imi place sa il simt aici.
Andrei creste vazand cu ochii. Desi are doar 14 zile de cand a vazut lumina de afara, face ochii mari cand ma aude si are deja preferinte la somn. Sta pe burta mea ca un pisoi si …toarce…la fel ca unul. Daca e treaz isi muta uneori capul, cu un usor tremur, sa priveasca si in directia unde fratele lui sufla intr-o trompeta, iar sora lui canta la un microfon improvizat din pieptanul de par.
Azi dimineata zambea in somn cu un usor zgomot de parca ar fi vrut sa izbunceasca in hohote, dar nu era gluma destul de amuzanta.
Andrei, minunea cu numarul 3, esti lipicios si tu. Esti adorabil!
Am observat ca patutul are ace noaptea. Clar e mai frumos la ingramadeala intre o perna moale (dincolo de ea esti la un pas distanta de Radu si un posibil sut) si mine. Ne simtim respiratia si aia e siguranta noastra. A mea ca esti bine, a ta ca nu am plecat.
Dar unde sa plec? De ce sa plec?
Mai bine ca aici nu mi-ar fi niciunde.
Te las sa mai respiri pe mine niste liniste. Apoi ma voi strecura sa vad ce pot face pana iti vei da seama ca pieptul meu a fost inlocuit de o paturica si un pat.
Te iubesc, printul meu cel mic.
