Simțeam că Radu meu a trecut peste ora în care lucrurile vor decurge firesc. Ştiam că orice negociere va fi fix degeaba. Nu puteam să mai amân inevitabilul şi nici să întorc timpul pentru alte decizii. I-am explicat ce voi face, i-am luat jucăria din mână şi am înapoiat-o băiețelului, l-am luat în brațe şi încercam să îl liniştesc spunându-i că îi înțeleg neputința şi supărarea. I-am promis o masă copioasă acasă şi uşor am plecat. Se liniştise! A fost doar un val mic. Daar…
În fața blocului, gândul mi s-a mutat de la Radu la maşina care era parcată rău şi văzând apele liniştite, am zis să îi urc puțin în ea să o parchez mai frumos, pe un loc mai bun. Asta a fost greşeala care a adus valul cel mare, avalanşa de zbierete, tăvăleala, felul de a nu mai fi deloc pe frecvență unul cu altul. El îşi dorea să rămână în maşină. De fapt era prea obosit şi singurul lucru bun era să ajung mai repede acasă cu ei. Stăm la 4, urcăm fără lift, iar el a urlat, că plâns dacă era nu suna aşa. A dat în mine, a bătut frenetic în uşă cât l-am descălțat. Nu l-a ajutat nici spălatul pe față, nici gura de apă care oricum a scuipat-o nervos de parcă era fierbinte. După 5 minute a adormit. Acesta a fost el.
Am întârziat plecarea spre casă pentru că îmi era prea dragă Sofia cum se joacă cu prietenii ei. În fiecare zi după ce o iau de la grădiniță, mergem în curtea bisericii unde se strâng copii cu bone, bunici, părinți pentru a-i mai ține afară. Copiii sunt din cartier, unii de grădiniță, alții de şcoală, dar jocul e comun. Îi ador când se joacă aşa frumos, aleargă, se ascund, uneori fac un puzzle. Radu e şi el mereu primit bine, deşi e cel mai mic „mergător”, mult mai mic decât ei. Adunarea aceasta îl motivează să urce trepte, să se ascundă după un copac, să caute castane.
Am văzut ceasul, dar am zis că nu o fi foc. Primul val l-am primit cu uşurință. Pe al doilea însă…am avut, preț de o secundă, impulsul de a țipa să mă fac auzită. Dar când am pornit spre asta mi-am şi dat seama că nu ar fi ok. Între timp el urla, eu îl țineam în brațe, ecoul pe scări amplifica şi tensiunea mea şi fix când căutam cheile am primit o mânuță nervoasă peste obraz. Am ridicat tonul cu ceva de neînțeles care oricum nu a oprit nimic. Iar în casă am simțit că presiunea scade în mine, deşi în el era constantă. Dar eram în casă. Aici puteam să îl feresc de priviri, să îmi dau seama că e obosit, să iau decizia de a-l culca rapid. Asta am fost eu.
Cu Sofia, puținele tantrumuri avute la vârsta lui Radu, le-am gestionat mult mai rău, făceam mare caz în sinea mea din asta. Nu prea ştiam pe moment dacă a fost vina mea sau a ei. Cu ea au fost puține pentru cã era doar ea, programul ei era primordial. Acum dorința mea de a fi mamă bună se împarte la doi. Uneori dacă aş reuşi să mă împart fizic la doi, aş face-o. Nu pot, aşa că jonglez cum reuşesc cu tot. Eu cred că o fac destul de bine.
Nu, azi nu am fost o mamă rea pentru că a avut el un tantrum. Dar el a avut un tantrum pentru că eu nu m-am putut împărți fizic: pe el să îl duc la somn, cu ea să mai stau la joacă. A trecut. Suntem bine!
Apoi m-a pufnit râsul: acum un an făceam caz că nu ştiu cum să fiu mai mult mamă pentru ea, în timp ce nevoia mare era a lui. Acum s-a liniştit ea, dar şi deciziile mele au fost luate în ultima vreme având mare grijă de nevoile ei. Probabil cândva voi înțelege şi eu că nu voi putea mulțumi perfect pe amândoi deodată! Dar încă încerc!