Timpul îmi dă mari emoții. Atât când le văd mâinile cândva pufoase acum mânjite de acuarele, când trecem la următoarea mărime la haine, cât şi când văd calendarul cum trece cu neruşinare de la iunie la decembrie, de la Paşte la Crăciun.
Fără să îmi propun, sunt cu ochii pe ceas mai mult decât sunt pe orice altceva. Iar acest lucru se întâmplă pentru că trebuie programat totul ca în armată ca lucrurile să nu o ia razna. Sunt o persoană punctuală, aş zice „antepunctuală” dar nu cred că există cuvântul şi nu vreau să inventez eu unul. Imaginați-vă că aveam programare la tuns la 8 şi eu am ajuns la 7:50 şi am aştept să se deschidă salonul. Evident, coafeza şi-a folosit dreptul la sfertul de oră academic şi s-a scuzat politicos. Hmm, în zile ca astea mă gândesc să renunț la ceasul care îmi înconjoară mâna, să mă relaxez puțin în ceea ce priveşte timpul.
Să vă povestesc că nu suportam ceas la mână şi, deşi aveam vreo trei care mă aşteptau să le port, foarte rar o şi făceam? Am ajuns apoi să îmi fie greu să caut telefonul în timp ce țin copilul mic în braţe, eventual şi o sacoşă de la piață, doar ca să ştiu dacă e ora de mers după copilul mare care trebuia luat de la grădiniță sau să mă încadrez să termin cumpărăturile în timp ce fetița e la ora de înot. Deci nevoia m-a adus în stadiul de a avansa ceasurile de la simple bibelouri pe raft la a fi purtate.
Însă nevoia a fost depăşită şi am ajuns la next level să zicem. De la nevoie la plăcere, la a vrea ca ceasul să fie asortat. Chiar zilele trecute citeam un articol despre eleganța pe care o dau ceasurile unei ținute, despre cum ceasul nu trebuie purtat doar ca să fie, doar ca să indice ora, ar trebui şi el asortat, luat în plan când planifici ținuta. Poate nu aş fi deschis articolul, dar a venit imediat după ce am văzut o tipă de vreo 30 de ani în autobuz. Să vă zic despre ea.
Imaginați-vă o ținută casual, dar în care îşi pusese amprenta personală cam aşa: o pălărie neagră de stofă, o geantă potrivită ca dimensiuni, un sacou supradimensionat, în carouri şi, nu în ultima rând, un ceas care îi sublinia discret încheietura atunci când flutura mâna după telefon sau să se țină de scaunul din față. Avea acel ceva pe care sperăm toți să îl avem. Ceasul era de acolo, de fapt era chiar piesa de rezistență a ținutei. Posibil să fi fost eu atrasă mai mult de ceas decât de orice altceva, dar mi-a plăcut.
Poate şi pentru că eu nu am ajuns la stadiul acela, abia fac cumva să asortez bluza cu ceva-ul din partea de jos (mult prea des pantaloni). Daaar mi s-a aprins beculețul în legătură cu ceasul care era de acolo. Şi mi-am dorit să pot şi eu. M-am pus pe documentat şi am aflat câteva lucruri foarte interesante.
- Un ceas argintiu se asortează cu negrul, griul şi albastrul, iar dacă optați pentru auriu, luați în calcul maroul, bejul, bronzul şi tonuri derivate de aici.
- Puteți asorta ceasul şi cu pantofii sau cureaua, nu doar cu nuanța hainelor. O curea de ceas care te scoate în evidenţă este aceea care are cusăturile de altă culoare cum ar fi: cureaua neagră şi două cusături albe sau portocalii.
- Ceasul trebuie să se potrivească constituției persoanei ce îl poartă. Astfel cei care au încheieturile mici, trebuie să poarte ceasuri mici sau medii, iar cei cu încheieturile mai mari trebuie să poarte ceasuri voluminoase.
- Nuanța pielii e un factor ce nu trebuie omis în alegerea ceasului.
Mi se pare foarte interesant cum au evoluat aceste accesorii de la necesitate la plăcere. Acum ceasurile de bărbați şi de damă, se găsesc la un click distanță, cu oferte bune, cu posibilitatea de a le asorta şi schimba, dar puțini dintre noi au un ceas primit în dar de la bunicul. Iar eu tocmai mi-am amintit că am unul aşa. Însă ştiți ce? El nu se asortează cu încheietura mea, nici cu stilul hainelor poate, dar se asortează cu sufletul meu. Să țineți cont şi de asta când mă vedeți cu el la mână, da?