Atunci când vin de departe și îl zăresc, inima începe să se relaxeze, iar pedala se lasă mai accelerată ca niciodată. De fapt nu accelerez eu, ci nerăbdarea. De fapt nu mă relaxez ca la spa, dar e undeva ceva ce se simte altfel în orașul meu. Orașul meu e locul unde e casa mea, iar casa mea are în ea sufletul meu și plasa mea de siguranță. Se zicea, pe vremuri, că sufletul unei case e bucătăria. Acum, mai nou, am auzit că ar fi livingul. Am stat și m-am gândit la treaba asta, oare de ce s-ar schimba sufletul unei case? Ce îl făcea cândva să fie bucătăria și acum să fie livingul? Nu e că nu aș avea treabă, dar sigur e un substrat ce ne poate spune multe despre oamenii de acum și cei de acum 50 de ani. Pentru mine, toată casa mea e un suflet. Indiferent că e locul unde gătesc, dorm sau fac duș, casa mea e plină de acel ceva ce nu îl găsesc oricât aș călători. Simt că în cei câțiva metri pătrați pe care îi avem se simte o energie bună, ne încărcăm cu ea și o putem da mai departe. O simțiți?
Am schimbat multe case la viața mea. Prima dintre ele acum 20 de ani. Unii zic că e necesar să o schimb şi pe asta cândva, deşi de ea mă simt legată la fel ca de aceea în care am trăit primii 14 ani din viață, alături de părinții şi fratele meu. Cumva casele astea două se aseamănă foarte mult. Sunt la fel de mari (mai degrabă mici), la fel configurate, emană aceiași liniște și bucurie, același sentiment de acasă. Evident sunt și diferențe. Probabil dacă le-aș analiza logic, și nu cu sufletul, ar trebui să zic despre faptul că în casa copilăriei pereții erau destul de reci, focul se făcea la sobă, cuptorul la care cocea mama o prăjitură putea fi mult mai cald ca aerul din casă. Geamurile tremurau uneori la furtună și se auzea vântul cum suflă afară. Oricum casa copilăriei mele a fost încălzită și păstrată vie de amintirea jocurilor cu fratele meu, de discuțiile frumoase cu mama, de serile la tv cu tata, de temele făcute la masa mea, de miros de brad, de prieteni dragi și de tot ce nu se mai întoarce.
Pentru mine, copil, nu conta că e rece iarna și mult prea cald vara în casa mea. Ne strângeam seara unii în alții și de acolo venea totul.
Am păstrat obiceiul acesta și azi, chiar dacă nu o mai facem de frig, o facem să prindem puteri. Dar acasă a rămas, încă de atunci, locul ce emană căldură, acum și din calorifere, dar dintotdeauna din inimi.